După organizarea unei vizionări a cîtorva filme ale tatălui meu, regizorul Slavomir Popovici, primesc un mesaj neaşteptat: acesta venea de la urmaşul unui personaj din filmul Uzina (realizat în 1963, un eseu cinematografic despre Uzina 1 Mai din Ploieşti). Domnul în cauză, Alin Tomozei, este nepotul lui Dimitrie Tomozei, nimeni altul decît directorul Uzinei din film. La doi ani de la filmări, bunicul său a fost găsit mort în uzină. Circumstanţele morţii sale din 1965 nu sînt nici acum total elu
Abia în ultimul timp, în perioada cînd a mea odraslă era mică, am conştientizat ideea de... peşte. Ideea, precum şi peştele în sine: medicul pediatru spunea să-i dăm peşte măcar o dată pe săptămînă... Omega 3... etc. Pentru mine, a cam fost o surpriză. Şi o problemă, avînd în vedere că, în familia mea, peştele aproape nu exista ca aliment.
De ce facem eforturi, cu toţii, să ajungem, în fiecare an, măcar un weekend la mare? În primul rînd, pentru că ne-a intrat în instinct şi ştim că aşa trebuie. De mici, părinţii ne-au dus în vacanţe, în special la mare, pentru că aveam nevoie de aerul de-acolo şi de apa sărată. Dar, pe lîngă nevoia asta, mergînd la mare cu familia, vară de vară, eram în rîndul lumii.
De ceva timp încoace, mă uit la aventurile lui Sam şi Dean, doi fraţi care se luptă cu tot ce mişcă pe lumea cealaltă, de la monştri la îngeri şi demoni. De ce mă uit la Sam şi Dean? Primul şi cel mai la îndemînă răspuns ar fi că nu am destui prieteni reali şi că am nevoie de unii virtuali. Chiar unii din seriale proaste.
În perioadele de vacanță abundă, evident, filmele cu supereroi. De fiecare dată mă duc să le văd, și de fiecare dată constat că își au, în continuare, farmecul lor. De ce? Desigur, nu pentru calitățile estetice ale peliculelor. Poate fiindcă ideea de „supererou“ în sine continuă să țină, să fie valabilă.
Îmi aduc aminte, cu claritate, de perioada Pieţei Universităţii: eram studentă şi locuiam cu chirie într-un demisol. Vecinul meu era un domn care studiase, pînă în ’89, la Academia „Ştefan Gheorghiu“: un băiat de la ţară ce visa să ajungă prim-secretar – de judeţ sau de sector.
De cînd eram mică, mama a hotărît să mă ducă în vacanţă altfel decît pe ceilalţi copii: şi anume după începerea şcolii, cînd toţi îşi vedeau cuminţi de lecţii. Atunci găseam locuri, atunci era mai puţină lume pe stradă, la masă.
Despre cutremure se tot vorbeşte, în ultimul timp. Se discută, aprig, posibilitatea sau probabilitatea unui cutremur serios în următorii doi ani (sigur că teoriile privind sfîrşitul lumii în 2012 au contribuit şi ele).
Cînd ai mult de lucru acasă, treci prin cîteva faze, mereu aceleaşi, dar pentru care niciodată nu te simţi destul de pregătit. Întîi, trăieşti un sentiment de imensă libertate, ţi se pare că ai tot timpul din lume şi poţi face absolut ce vrei. Eşti propriul tău stăpîn, îţi stabileşti propriul program.
Am mai scris că, atunci cînd eram mică, şi stăteam, ca mai toată lumea, la bloc, am înţeles un lucru important pentru supravieţuirea unui cetăţean din Republica Socialistă România de atunci: şi anume că trebuie „să fim patrioţi în bloc“. Evident, chestia asta însemna să nu vorbim prostii împotriva sistemului atît de tare încît să te audă vecinii sau securiştii.
Cine spune că nu există „alte lumi“ în jurul nostru se înşeală. Şi nu mă refer la lumi paranormale sau supranaturale. Ci la locuri pe cît de fascinate, pe atît de ascunse; pe care, atunci cînd le descoperi, ai impresia că ai nimerit de-a dreptul într-o altă lume.
Rima din titlu e cam de prost-gust, ştiu. Din fericire, sintagma de mai sus nu se referă la nimic figurat. Ci, pur şi simplu, la anumite momente de rău fizic, organic, care, vrînd-nevrînd, mi-au „marcat“ viaţa.
Am văzut, recent, un film incontestabil prost: Jurnal din Cernobîl (2012, regia Bradley Parker). Filmul e un horror de serie... C, plasat în oraşul Pripiat, cel în care locuiau muncitorii de la centrala nucleară Cernobîl. După accidentul din 26 aprilie 1986, Pripiat a fost abandonat.
Primarul din comuna Horea, Cornel Olaru, nu este un personaj tipic. Nu e doar un admirator declarat al lui Bill Clinton (a cărui sculptură în lemn o are în biroul său, intitulat Camera ovală...), ci şi un om direct, de acţiune, care spune lucrurilor pe nume.
Răzbunarea a fost, mereu, motorul acţiunilor şi pasiunilor diverşilor nedreptăţiţi din varii timpuri şi... cărţi. Edmond Dantès, contele de Monte Cristo al lui Dumas, e doar unul dintre cei mai celebri răzbunători. Pe parcursul romanului, nu prea poţi să nu fii alături de el, deşi, uneori, ţi-e milă şi de nenorocirile veroşilor Morcerf, Danglars ori Villefort.
În serialul Once Upon a Time, personajele îşi caută adevăratele identităţi. În principal, în două moduri – esenţial-umane, de cînd lumea şi pămîntul: iubirea şi puterea. Iubirea înseamnă găsirea adevăratei perechi, a acelei true love cu care ni se împuie capul de cînd sîntem mici; puterea, într-o lume de basm, se manifestă, deseori, prin magie.
Am dat, aproape întîmplător, peste un serial care se numeşte Once Upon a Time. / Odată ca niciodată. Scris de Adam Horowitz şi Edward Kitsis, creatorii lui Lost. Serialul mi-a mers la inimă din prima şi l-am văzut, pe tot – un sezon –, pe nerăsuflate (în asentimentul fetiţei unei prietene, care are 12 ani).
Cînd suferi de o boală, să-i zicem „obişnuită“ (adică nu, Doamne fereşte, mortală sau fără leac), nu mai poţi să te refugiezi în reconfortantele – în suficienţa lor – tabieturi cotidiene. Dacă atunci cînd e o sărbătoare le întrerupi pentru celebrarea acesteia, pentru a te pregăti de bucuria pe care o aştepţi, în cazul bolii – trebuie să te lupţi.
Merg pe bicicletă, precum majoritatea foştilor copii, dintotdeauna. Cînd eram mică, ieşeam, cu gaşca, în Parcul Tineretului, cu Pegasul meu verde. Nimic spectaculos pînă aici. Mai spectaculos era cînd ieşeam singură, prin acelaşi parc, şi, uneori, mă aventuram în locuri pe care ca „simplu pieton“ nu le atingeam vreodată.
Pentru mine, una, singurătatea nu a fost, în mod real, o opţiune. În ciuda a ceea ce mi-au spus unii şi alţii – oameni de încredere... – despre avantajele şi valorile ei, pentru mine nu a fost o stare fericit-productivă. Şi, cu toate acestea, parcă special pentru a-mi face pe invers, în mod involuntar, am ales mereu situaţii în care să trebuiască să mă războiesc cu ea.
În adolescenţă, pierdeam ore întregi jucînd… jocuri. Diverse jocuri de cărţi, de zaruri, de inteligenţă. Cînd ne strîngeam cu gaşca la Cumpătu, avînd în faţă vacanţe interminabile de două sau trei săptămîni, trebuia să le facem cumva faţă. Jocurile reprezentau o modalitate de „omorîre a timpului“; dar şi de a-ţi însuşi diverse deprinderi şi ierarhii sociale.
Animalele din jurul nostru. Aparent, un subiect cît se poate de uşor şi plăcut. Prima percepţie asupra lor e cea a unui căţel simpatic, eventual de rasă, şi cea a unei pisici aşijderea, alintate. Apoi, percepţiile, e adevărat mai îndepărtate, dar tot romantice, ale animalelor în „habitatul lor“, pe care le vedem la televizor, la Animal Planet sau National Geographic.
Cînd eram mică, îmi terminam poveştile pe care le scriam atunci conform formulei de mai sus. Ştiu că varianta clasică era „Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi...“ Versiunea mea era, însă, una mai umană, mai aproape de rutina cotidiană a copilăriei. De Paştile actual am fost într-un loc pe care l-aş putea numi paradisiac din perspectiva frazei din titlu (şi nu numai).
În viaţa de toate zilele se întîmplă, uneori, lucruri despre care nu ai crede că sînt posibile: întoarceri de situaţii, împăcări, iertări, descoperiri de oameni şi locuri ieşite din comun. Mici miracole cotidiene pe care, oricît te-ai strădui, nu le poţi provoca singur: se petrec dincolo de mărunta ta voinţă omenească.
Biserica Stavropoleos. Rămîne locul în care pot simţi sărbătorile în singurul spirit creştin pe care îl cunosc, locul în care pot renunţa la atitudinea mea pleziristă de consumator, de om al oraşului dornic de senzaţii şi noutate.
Am văzut o mică parte dintre scurtmetrajele de la festivalul Next de anul acesta (28 martie – 1 aprilie 2012). Multora dintre acestea le-am găsit o trăsătură comună: de fapt, o trăsătură a lumilor pe care le reflectă – violenţa, de limbaj (despre care punea punctul pe i Radu Cosaşu în ultimul său articol) şi nu numai.
Filmul lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, prezentat la ultima ediţie a Festivalui Internaţional de Film Bucureşti, care s-a încheiat recent, a fost, pentru mine, cel puţin, o revelaţie. Şi din punct de vedere estetic, dar şi (anti)nostalgic şi autoreferenţial, să zicem. Pentru că în familia din film se regăsesc trăsături ale propriilor noastre (ale unora dintre noi) familii.
La Festivalul One World de anul acesta (13-18 martie 2012), am reuşit să văd puţine filme. Şi aşa a fost, însă, o experienţă inedită: ca şi anul trecut, documentarele m-au făcut să descopăr locuri şi oameni din lumea largă despre care nici cu gîndul nu gîndeam…
Mereu am vînat, în filme, atitudini măcar sugerat feministe ale personajelor masculine. Le-am urmărit evoluţia în raport cu partenerele lor de pe ecran, tot sperînd o schimbare surprinzătoare în ce le priveşte.În sfîrşit, într-o serie de ultime filme văzute, mai toate de un anumit nivel, am descoperit, cu vîrf şi îndesat, asemenea atitudini.
Pe 14 martie a avut loc vernisajul expoziţiei Ivirea. Dinspre duhuri spre Duh, în Sala Irina Nicolau a Muzeului Ţăranului Român. Aceasta face parte din Proiectul european Childhood. Remains and Heritage/Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu, început în 2011. Prima expoziţie va fi şi prima sală a muzeului virtual al copilăriei – unul dintre scopurile proiectului.
În fiecare an vînez momentul în care apar tarabele cu mărţişoare. Chiar dacă majoritatea nu sînt nişte capodopere, între 25 februarie şi 8 martie viaţa mea stradală e, indiscutabil, mai fericită şi mai colorată. Printre tarabele de la Romană pîndesc, de obicei, să văd ce a apărut nou faţă de anul precedent.
În bazarul precedent vorbeam de păcăleli stradale. În cel de azi scriu de-a dreptul despre supravieţuiri. Tot stradale.De ce? Pentru că în perioada zăpezilor şi gerurilor, bucureştene, am descoperit pe propria-mi piele că supravieţuirea, în exterior, nu e lucru uşor. Fără confortul maşinii înzăpezite prin faţa blocului, strada chiar a devenit, la propriu, o luptă.
Zilele astea orice ieşit din casă a fost o aventură şi o iniţiere. Precum Făt-Frumos, am trăit în două zile cît în doi ani: ce-i drept, experienţe mici, dar sîcîitoare (ceea ce le-a supradimensionat pe moment). În ziua cu zăpadă maximă, cred că 13 (!) februarie, am ieşit pe stradă, aveam, n-aveam treabă. Din confortul de dinăuntru n-am realizat mare lucru din haosul exterior.
Nu voi începe prin a discuta în ce măsură Sf. Valentin e o sărbătoare necesară sau nu, şi nici relaţia acesteia cu Dragobetele. O fac alte publicaţii, posturi de radio şi televiziune, de prea mult timp deja. Sf. Valentin declanşează o adevărată industrie, la fel de dezvoltată (dacă nu şi mai dezvoltată…) ca cea de Mărţişor.
Cînd am început să lucrez în presă, la început de ani ’90, ştiam cam un singur lucru despre jurnalism: că înseamnă reportaj... Visurile mele de atunci cuprindeau plecări spectaculoase pe terenuri periculoase şi descoperirea unor subiecte nu neapărat senzaţionale, cît pitoreşti, uitate de lume şi emoţionante.
Cînd eram mică, mergeam la bunica mea şi vedeam cîte 20 de suluri de hîrtie igienică chinezească, galbenă, puse bine în baie – mi se părea ceva nefiresc şi umilitor. Aşa cum mă revoltam împotriva bietei furnici din binecunoscuta fabulă, tot aşa protestam împotriva nevoii de a acumula diverse lucruri, cu prea mult timp înainte de a fi folosite.
Oricine, de generaţie... decreţel, nu se poate să nu-şi amintească de serialul Ce vrăji a mai făcut nevasta mea (Bewitched, 1964-1972, creator Sol Saks). Cred că era difuzat de televiziunea de atunci duminica, pe la prînz, dacă nu mă înşel. Serialul, desigur, nu era şi nu este unul filozofic ori foarte cultural. Este, însă, unul reuşit în genul lui.
Pe vremea copilăriei mele, sîmbetele aveau oarece tradiţie. Nu doar pentru că după-amiezele lor reprezentau începutul de weekend, ci pentru că la noi veneau, în fiecare sîmbătă, anumiţi musafiri. „La noi“ însemna la părinţii mei, de fapt: erau nişte prieteni de-ai lor care veneau sîmbătă de sîmbătă.
O seară, după încheierea cursurilor, la Colegiul Naţional „Spiru Haret“. Într-o sală de clasă, o profesoară şi cîţiva elevi stau aparent cuminte aşezaţi în cerc, fiecare pe scaunul lui. La un moment dat, se ridică toţi şi-şi schimbă locurile. Unul singur rămîne în picioare, în mijloc.
Nu am dispreţuit niciodată drumul dintr-un loc în altul, mişcarea, deplasarea, cu sau fără scop. Unde vrei să ajungi devine, de multe ori, secundar: mersul în sine, cu imaginile şi întîmplările care-l însoţesc, prilej de contemplaţie şi posibilă iniţiere, ajunge să fie mai important decît destinaţia, punctul în care te opreşti.
Teama de ridicol m-a stăpînit o viaţă: am fost crescută în umbra ei, cu frica ei, mi s-au inoculat clar de acasă lucrurile pe care nu ar fi bine să le fac în public, ca să nu mă fac de rîs. Am fost atît de atent instruită (cel puţin în direcţia asta), încît am sfîrşit prin a nu reuşi să mă „distrez“ decît în limite mai mult decît date; şi prin a-mi fi frică să iau cuvîntul în public.
Tocmai după ce am scris despre prea-plinul, pînă la saturaţie, al industriei de Crăciun, s-a întîmplat să ajung la Viena cu puţin înainte de acelaşi Crăciun. Nu pot spune că această călătorie mi-a schimbat complet perspectiva din articolul anterior; ci doar că, măcar pe alocuri, a reuşit să mă bucure şi să mă uimească.
Mă plîngeam, în numărul despre Crăciun, că oamenii din jur şi-au cam pierdut celebrul spirit şi că se îndreaptă, mulţi dintre ei, pe diverse căi, în direcţia lui Scrooge. În utimele zile constat că şi eu, una, cam tot într-acolo mă îndrept. Căutam, cu orice preţ, mai ales pentru că venea Crăciunul, bucurii excesive peste tot în jur.
Eroi şi mai ales eroine care îţi induc o senzaţie de nesiguranţă, angoasă chiar, în ce priveşte iubirea, dar şi viaţa în general. De multe ori, poveştile lor pornesc pe un fir ce pare normal, posibil, ce se desfăşoară banal, fără meandre. Dar respectivul fir e cît se poate de fragil, se rupe cu prima ocazie.
Colegii din redacţie îmi spun, de fiecare dată cînd mai vreau să scriu despre Cumpătu (deja celebrul cartier din Sinaia unde, pe vremea lui Ceauşescu, era o Casă de Creaţie – loc de întîlnire al scriitorilor, actorilor, muzicienilor şi plasticienilor vremii): „Iar...?“
Înainte de recentul Tîrg de Carte am primit o rugăminte care m-a bucurat, dar şi mirat, în acelaşi timp: un fost profesor din facultate, de pe vremea de aur a orelor de latină, Liviu Franga, m-a rugat să-i prezint o carte. Un roman. M-a bucurat pentru că orele de latină de la sfîrşitul anilor ’80 au fost, pentru mine, cele mai frumoase din facultate.
Am ţinut neapărat să ajung şi la ultima (pînă în momentul de faţă) producţie din seria „Amurg“: Zori de zi – ecranizarea primei părţi a celui din urmă roman semnat de Stephenie Meyer. De ce? Probabil, dintr-o nevoie, adolescentină încă şi nu prea evoluată, de poveste. Poveste de dragoste eternă.
Definiţia prietenului ideal, pentru mine, era următoarea: cel care, dacă îl scoli în miez de noapte şi-l rogi să te ajute pentru că ai o problemă, majoră cel puţin din punctul tău de vedere, pe care nu poţi s-o rezolvi de unul singur, nu numai că răspunde la telefon, dar se şi îmbracă repede şi... vine.
Recent a avut loc cea de-a cincea ediţie a Festivalului Kinofest, conform site-ului său „primul şi cel mai mare Festival de film digital din România, şi unul dintre cele mai importante din Europa Centrală şi de Est“, „o competiţie internaţională de scurtmetraje, cu trei secţiuni (Animaţie, Ficţiune, Micromovie)“.
"Muzica de cameră este sufletul muzicii clasice. O orchestră simfonică, de peste 100 de persoane, cîntă cu adevărat bine dacă, de fapt, cîntă cameral, ascultînd celelalte instrumente şi reacţionînd atent la reacţiile cele mai fine ale celorlalţi. Muzica de cameră este nucleul oricărei activităţi muzicale."
