Treceri şi locuri miraculoase
Cine spune că nu există „alte lumi“ în jurul nostru se înşeală. Şi nu mă refer la lumi paranormale sau supranaturale. Ci la locuri pe cît de fascinate, pe atît de ascunse; pe care, atunci cînd le descoperi, ai impresia că ai nimerit de-a dreptul într-o altă lume.
Chestia asa se poate întîmpla în locuri în care te-ai aştepta mai puţin. Aparent hiperbanale. Cum ar fi drumul spre Piaţa Traian. Zona respectivă e departe de a fi idilică. Găseşti, acolo, un fel de populaţie interlopă de curte: la graniţa dintre infractori şi mahala. Mergînd în noapte, pe linia tramvaiului, ai senzaţia de mic infern de cartier: oameni care nu sînt nici frumoşi, nici politicoşi şi care parcă mai au puţin şi se agaţă de tine, la propriu.
Dacă respectiva populaţie te cunoaşte – şi începe cumva să te asume ca de-al (de-a) locului – atunci raporturile se schimbă. Se poate purta o conversaţie, chiar domestică: moşul din zona mea, stîlp de magazin (în faţa magazinului de cartier se bea bere, vara, cam non-stop) m-a întrebat dacă ştiu cum se fac clătitele. De fapt, nu m-a întrebat chiar pe mine, ci, prin ricoşeu, poate şi pe mine (dar mai curînd pe o domnişoară care cumpăra şi ea de la acelaşi magazin). Pentru că nu l-am repezit, ci am participat la discuţie aprobînd din cap (deşi nu sînt deloc o expertă…) ce spunea cealaltă, m-a reţinut. Şi de atunci mă salută. Dincolo de moş se merge spre Piaţa Traian. Se poate ajunge „oficial“, numai pe drumuri principale, sau printr-un loc secret. Loc pe care l-am descoperit cînd am văzut pe cineva că o ia pe acolo şi ajunge în piaţă. Şi anume, prin ceva ce mi s-a părut a fi o curte. De fapt, nu era curtea cuiva, ci o trecere printre curţi, pe care nu o puteai vedea din stradă pentru că arăta ca o fundătură. Din ea se ieşea direct în spatele pieţei. Pînă aici nimic deosebit: doar că pe trecerea asta sînt numai case pitoreşti, acoperite de verdeaţă, cu ziduri înalte cu flori, pe care adastă pisici leneşe.Te simţi, brusc, ca la ţară, dar într-un loc îngrijit, şi nu ca-n mijlocul prăfos al oraşului. Partea nostimă e că, după ce am trecut prima dată, pînă s-o mai nimeresc şi a doua oară a mai trecut ceva timp. Ca-n La ţigănci sau ca în Harry Poter, care trebuia să găsească peronul 9 şi 3/4.
La Viena nu m-am simţit niciodată ca-n Piaţa Traian. Dimpotrivă, am avut exact senzaţia opusă: că nu e nimic derizoriu şi că mă simt în siguranţă cu lumea de acolo, care, deşi pare politicos interesată de mine ca semen îndepărtat, nu are niciodată intenţia să se agaţe de mine, la propriu. Şi totuşi, şi la Viena am găsit o astfel de trecere, de lume ascunsă. Ascunsă unor turişti care nu cunosc cu adevărat oraşul.
În Viena, aproape de fiecare dată cînd ajung, merg la cinema Artis, unul dintre puţinele cu versiuni originale. Am fost acolo de vreo zece ori, să zic. De fiecare dată, însă, pe acelaşi drum. Ultima oară m-am rătăcit pur şi simplu pe drumul de la hotel spre centru. Am ieşit, mai întîi, la un delicios magazin de mirodenii şi cărţi de gătit, care se şi numeşte Brigitte Bardot-esc: Babette. De acolo, am dat într-un Bio Bar, un restaurant vegetarian, departe de a fi perfect, dar plin de bune intenţii, unde un domn din Slovacia – care semăna cu Gepetto din imaginaţia mea – ne-a primit paradisiac, spunînd la fiecare a doua replică: „Would you be so kind?“. Pînă la Bio Bar, un alt mic bistro cu multă vegetaţie, ascuns într-un colţ, mi-a adus aminte de cele din lumea mediteraneană, de care mi-e mereu dor. În faţă, o întreagă piaţă plină de pub-uri fermecătoare; un magazin de decoraţiuni şi Muzeul evreilor din Viena.
Judenplatz – am descoperit, într-un tîrziu – se numea locul fabulos. Cînd am mers pînă la capătul lui, peste ce credeţi că am dat? Peste cinema-ul meu, dacă-l pot numi aşa, Artis…
Mi-am adus aminte că, dînd întîmplător peste alte două locuri formidabile din Viena – magazinul Satyr, unde se găsesc cele mai bune cărţi de film pe care le-am văzut vreodată, şi Librăria engleză de acolo –, tot la Artis am ieşit. Sînt locuri care te bucură pur şi simplu, şi a căror descoperire, deloc întîmplătoare, pînă la urmă, pare să fie ceva miraculos.
