„Lumea consumatoare“ e o categorie, semnificativă, a universului din jurul nostru. E adevărat că în ultimul timp, din motive economice şi, mai rar, ideologice, sînt unii care au renunţat la ea. Şi totuşi, de cîte ori mergi în hipermarketuri sau mall-uri, ai ocazia să te ciocneşti de cei care fac, încă, parte din ea.
Mi s-a spus, de multe ori, să nu cred (doar) rău despre singurătate. Că singurătatea e cea care îţi redă libertatea propriilor opţiuni, îţi redă timpul tău personal, atît de preţios, te învaţă să te (re)descoperi şi să-ţi afli adevărata identitate, să te apropii, chiar şi dacă eşti capabil, de divinitate...
Nu am mai văzut de mult o piesă despre care să pot spune, cu mîna pe inimă, dar şi cu mintea trează, că m-a interesat într-adevăr. Purificare, de Petr Zelenka, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, la Teatrul Naţional, a fost, din fericire, un asemenea exemplu.
În fiecare an, toamna, tot am sentimentul, benefic, al începutului. Doar în septembrie-octombrie simt că mai pot lua ceva de la zero, că mai pot învăţa ceva nou, că mai pot intra în rîndul lumii studioase. Şi că mă mai pot bucura de lucruri aparent mărunte, precum culorile frunzelor care cad sau ale fructelor de pe tarabe, castanele bune de colecţionat…
Aproape de deschiderea Anim’Estului am văzut două filmuleţe care m-au dat peste cap: The Gruffalo şi The External World. Ambele au fost prezentate în cadrul secţiunii „Cartoon d’Or“, care cuprindea nominalizaţii 2011 la premiul paneuropean pentru cel mai bun scurtmetraj de animaţie oferit de Cartoon, Asociaţia europeană a filmului de animaţie.
De ce aşa, deodată, un dosar despre asemenea atitudini, umane şi cetăţeneşti? Simplu: deoarece constat, tot mai apăsător pe zi ce trece, că le întîlnesc tot mai rar în viaţa cotidiană. Mi se pare că oamenii din jurul meu sînt tot mai puţin interesaţi de ceilalţi semeni ai lor, în special de cei care nu le sînt apropiaţi la prima mînă, precum familiile sau prietenii.
Serviciile, de toate felurile, ştiu, nu pot fi considerate o parte esenţială din viaţa cuiva. Nu intră în acel prim cerc dintr-o serie de altele asemenea, concentrice şi tot mai largi, în care ne învîrtim (asta în cazul în care împărtăşim viziunea rotundă şi concentrică). Ci într-unul din cele mai dinspre coadă...
Nu sînt, recunosc, în mod real pasionată de cărţile de aventuri. Nu sînt neapărat genul care ţine să urmărească cu sufletul la gură ce se întîmplă mai departe. Şi totuşi, din cînd în cînd, citesc şi asemenea cărţi. Harta timpului, de Félix J. Palma, e aproape un astfel de exemplu (de fapt, e şi un roman de dragoste combinat cu SF...).
Danielle Steel şi ale ei opere le-au marcat, vrînd-nevrînd, pe fetele din toate timpurile. Oricît de deştepte s-ar fi crezut ele, oricît de ironic ar fi zis că le receptează, nu era în totalitate aşa: cel puţin pînă la o vîrstă, multe fete s-ar fi vrut eroine Danielle Steel-iene, tot aşa cum s-au dorit prinţese. De ce?
La capitolul Sănătate, doctorul Mehmet Oz, în Time, ne învață cum și ce să mîncăm. Asta după ce distruge cîteva dintre miturile alimentare care au circulat în ultimul timp, precum: să mîncăm - doar - produse cu procent scăzut de grăsimi și să bem sucuri acidulate fără zahăr; să demonizăm sarea; să nu ne delectăm cu vin roșu etc.
A existat o lungă perioadă din viaţa mea în care mi-am dorit, asiduu, să fac parte dintr-un grup. Să trăiesc în colectivitate. Să fiu doar o umilă părticică dintr-un întreg, la prima vedere alcătuit din mai mulţi, dar, de fapt, o singură... entitate. Toţi pentru unul, unul pentru toţi, uniţi în simţire...
Tot la mare, la Neptun, am aflat că, începînd cu plaja zilnică şi indispensabilă, eşti delimitat financiar şi social. Eşti încadrat şi încorsetat în aparent invizibilul, dar, de fapt, palpabilul tău sertar social. Plaja dintre Neptun şi Olimp este, de ceva timp, una privată. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, pe acel petic de nisip, sînt şezlonguri care te îndeamnă să le închiriezi.
Anul acesta am ajuns, şi eu, la a doua ediţie a Festivalului Degustătorilor de Film şi Artă Culinară (FDFAC) ce a avut loc în Portul Cultural Cetate între 18 şi 27 august. Filme şi mîncăruri din zece ţări prin care trece Dunărea au putut fi savurate şi dezbătute în zece zile la Mircea Dinescu, la Cetate. A fost o experienţă altfel decît cele... standard de la alte festivaluri de film.
Merg, deja de ani, la mare la Neptun, la „Scriitori“. Anul acesta m-am reîntors acolo după o pauză de vreo patru ani. Aproape nimic nu s-a schimbat. A rămas o oază… cu program fix. De mică, mi-am petrecut vacanţa ani în şir în aceleaşi locuri, făcînd mereu aproximativ aceleaşi lucruri: vacanţe în general reuşite, în care tradiţia se îmbina cu plictiseala, într-un mod de viaţă à la Muntele vrăjit…
La Alexandria am fost de cîteva ori; recunosc că pornisem cu idei preconcepute: voiam să ajung într-un oraş în care, ziceam eu, nu se întîmpla mai nimic. Aparenţele erau favorabile: Alexandria arăta ca oraşul tipic socialist, cu blocuri urîte, clădiri fără personalitate şi viaţă culturală ioc. Asta pe la sfîrşitul anilor ’90.
Cele două tipuri de turism din titlu, care rimează, sînt destul de greu de găsit la noi. Cel din urmă poate fi, eventual, „întreprins“ ceva mai uşor, pentru că mit poate deveni orice… Cel ecologic însă, de cele mai multe ori, cel puţin în România, e doar o formă fără fond.
Ce poate urma, după o asemenea introducere, decît „Mulţi înainte!“ şi „Pe atunci erau alte vremuri, alte mentalităţi...“. Într-adevăr, erau. Cum am început facultatea pe vremea răposatului, exista, încă din primii ani, frica de... repartiţie.
Am fost, de curînd, iar, la mare la bulgari. Mai fusesem o dată, dar de Paşti, la Nesebar, unde oraşul era femecător, dar hotelul la care am stat – industrial. E drept că nu pot uita, nici pînă acum, faptul că puteam bea, indiferent ce, nelimitat, la barul local; şi că puteam mînca non-stop… De astă dată nu am mai fost atît de… în sistem. Am ales să mergem la Krapetz, un sat nu departe de graniţă.
Tom Hanks şi Julia Roberts au fost în topul idolilor tinereţii mele. În anii ’90, primii mei ani de libertate postrevoluţionară, cînd şi eu, şi ei aveam în jur de 20 de ani, i-am văzut în cîteva filme care mi-au rămas, pînă azi, drept repere... romantice. Filme în general nu geniale, dar calde. Afectuoase.
Sînt o persoană care are nevoie de dependenţe. Mă scol dimineaţa şi nu pot fără uriaşa cană de cafea tare, la ibric. Nu pot fără să citesc cîteva pagini plăcute sau să văd puţin dintr-un film, cînd îmi beau cafeaua. La micul dejun, nu pot fără radio. Fără un anumit radio.
Ştiu că am citit, cînd eram mică, diverse poveşti în care soarele a fost furat, şi cu toţii s-au chinuit să-l recupereze... În verile toride, ca cea de acum, mai că mi-ar plăcea să fiu personajul negativ dintr-o asemenea poveste... Îl înţeleg, de fiecare dată tot mai bine, şi pe bietul erou caragialesc din Căldură mare.
De mult nu am mai simţit, la vreun film din ultimul timp că, da, l-am... nimerit. Că, în sfîrşit, am ajuns la filmul care „trebuie“. „Trebuie“ conform propriilor standarde şi aşteptărilor pe care le am de la un film. Another year/Un an din viaţă (2010, scris şi regizat de Mike Leigh) este, cu siguranţă, un astfel de film.
Dumitru Cristian, un inginer român, copil pe vremea lui Ceauşescu, colecţionează, de mult, jucării. Asociaţia pe care o conduce se numeşte Muzeul jucăriilor.ro şi, aflăm de pe site-ul ei, „a fost creată la iniţiativa unui grup de entuziaşti iubitori şi păstrători, încă din anii ’60, ai propriilor jucării“. Visul dlui Cristian e să facă, în România, un Muzeu al jucăriilor.
Ultimul film din seria Amurg (Twilight) – Breaking Dawn, partea a doua, va fi lansat în 2012, citesc pe undeva. Ştiu că ecranizările romanelor lui Stephenie Meyer au „spart piaţa“, aşa că, din curiozitate (şi imobilizată fiind, temporar) închiriez primele trei filme ale sagăi în cauză.
Într-a opta eu încă purtam cravata de pionier. Oficial o purtam, dar, de fapt, aproape toată clasa a opta ne-am permis s-o ţinem doar în ghiozdan, în caz de... Într-a opta ţin minte că se petrecea, mai explicit, trecerea... Evident, trecerea de la stadiul de copil la cel de adolescent. Uniforma albastră de atunci devenea brusc sexy, o scurtai, o strîmtai, o purtai mai ţanţoş-provocator.
De cîte ori am fost la un concert, am fost fascinată de mulţimea de spectatori transfiguraţi, adorînd disciplinat trupele de pe scenă. De fiecare dată am simţit puterea manipulării fanilor de către subiectul adoraţiei lor, adoraţie care devine aproape un ritual religios.
Fac parte (aşa cum am mai scris...) dintre iubitorii şi colecţionarii de jucării din toate etapele existenţei mele (inclusiv din cea a maturităţii...). Pe cît am putut, nu am aruncat nimic, am depozitat totul şi mi-am revăzut „patrimoniul“ de cîte ori am avut ocazia.
Cînd stai mult într-un interior, în propria casă, ai tendinţa să reevaluezi spaţiul în general. Evident, micul spaţiu domestic devine locul marii tale lumi, atîta cîtă încape într-un apartament de bloc. O să rîdeţi, dar încape destulă... Nu are legătură cu bucşirea obiectelor, nici cu cîtă mobilă poate fi cuprinsă înăuntru.
Am, Slavă Domnului, ceva experienţă prin spitalele româneşti. Nu neapărat pentru că am avut probleme de sănătate esenţiale personale sau în familie, ci mai curînd pentru că, de cîte ori s-a-ntîmplat să fie ceva, am fost cu toţii, cît de mult s-a putut, în jurul bolnavului/bolnavei. Asigurîndu-i respectivului/respectivei o şedere spitalicească dacă nu mai lină, măcar mai sigură.
Dintre „Nevestele disperate“, din serialul cu acelaşi nume (Marc Cherry, 2004), parcă Susan Mayer (Teri Hatcher) mi-e mai apropiată. Susan are o fire mai... artistică (doar e ilustratoare de cărţi pentru copii, şi apoi profesoară de desen), e directă şi, de multe ori, dezastruoasă. O dă în bară cu mai multă sau mai puţină ingenuitate, în diverse situaţii, pentru că nu se poate abţine să nu spună lucrurilor pe nume.
Deși Snagov a fost, mult timp (și încă mai este) unul dintre locurile „lumii bune” de petrecere a timpului liber, eu, una, am ajuns acolo tîrziu. Nefiind o familiară a locului, am găsit greu Mînăstirea Snagov, celebră pentru mormîntul lui Vlad Țepeș.
Romanul lui Kennedy începe ca o poveste de dragoste, ceea ce şi este, pînă într-un punct. O ziaristă... internaţională se îndrăgosteşte, în timpul unei „misiuni“, de un alt ziarist aşijderea, care, de altfel, îi şi salvează viaţa. După o perioadă de iubire... furtunoasă, Tony (căci aşa se numea El) îi cere mîna lui Sally (evident, Ea), care devine şi mamă.
Nimic care să ne educe în vreun fel gustul. Gustul de a putea discerne o operă de artă de valoare de una kitsch. Dar şi de a fi capabil să-ţi asortezi fusta cu bluza. Şi, de ce nu, de a-ţi decora decent o sufragerie.
Am stat, de curînd, pentru o noapte, la o pensiune de patru margarete undeva între Craiova şi Filiaşi. Pensiunea se numea, interesant, Carul din stele. Interesant datorită multiplelor posibile conotaţii ale denumirii. Întîi, cuvîntul „car“ în sine: acesta sugerează, evident (în contextul dat), ideea de rural. Mai bine zis de rustic.
Am trecut „Podu Înalt“, în varianta Motru. Cu spaime şi ezitări. Nu am avut încotro, pentru că am aflat că era singura cale de acces spre „moşia“ de familie (mai exista o cale, dar foarte îndepărtată şi înnoroiată). Abia după ce l-am trecut, l-am întrebat pe singurul locuitor al zonei, pe care îl cunoşteam, de ce nu înlocuiesc podul cu un altul mai sigur.
E lucru ştiut că mersul prin România, în orice calitate, nu e tocmai lin. Că poţi da de peisaje fabuloase, monumente aşijderea, pensiuni curate şi oameni încîntători; dar şi de ruine, fie ele de clădiri sau de foste combinate ceauşiste, blocuri mizerabile, cîini vagabonzi, pensiuni murdare.
Un băiat căruia i-am putea spune „de cartier“, cu o figură lipsită, cel puţin la prima vedere, de gînduri metafizice, îmbrăcat în pantaloni gen trening. O fată, idem, într-un trening (de astă dată sigur) alb, cu obişnuita (şi obositoarea) dungă ceva mai închisă la culoare.
Am crescut cu ideea că să-ţi serbezi ziua de naştere e o tradiţie, obligatorie şi veşnică. De fapt, am fost crescută într-un cult al sărbătorii. Îmi plăcea atît de mult felul în care ne petreceam sărbătorile, în copilărie, încît am vrut să cred că se poate inversa proporţia între timpul obişnuit, de lucru, şi timpul celălalt, cel altfel, al sărbătorii.
De cîte ori mergem la Viena, avem obsesia locurilor de mîncat „tradiționale”. Vechi. Originale și adevărate. A celor care „reflectă spritul locului”. Pe scurt: toate locurile comune turistice.
„Cînd călătoreşti cu afaceri, nu-ţi lua mai mult decît încape într-o geantă.“ „Un costum îţi ajunge dacă iei pliculeţe de scos petele. Costumul trebuie să fie de un cenuşiu obişnuit. Cenuşiul ascunde murdăria şi e bun pentru înmormîntări neprevăzute.“
Tripla expoziție Impresii de la Palatul Parlamentului, conținînd lucrări ale Ludmilei Grăjdan Ionescu, Marietei Beșu și Rozaliei Budulan poate fi văzută pînă pe 8 aprilie (vernisajul a fost pe 23 martie).
Nu mi-a plăcut niciodată să arunc lucruri. Pînă la urmă, lucrurile pe care le păstrezi sînt amintirile tale, din diverse epoci, şi nu poţi să le încarci în nişte saci şi să le duci la ghenă. Mai ales că, aşa cum ne atrăgea mereu atenţia tatăl meu, orice obiect – oricît de dizgraţios... – are în spate efortul unor oameni.
Bogotá, Columbia. Un oraş asemănător Bucureştiului, din anumite puncte de vedere. Corupţie. Criminalitate. Lipsă de bună-creştere. Violenţă. Trafic exagerat şi haotic. Şi, deodată, din tot haosul ăsta, un personaj: Antanas Mockus, un profesor universitar de matematică, lituanian de origine, care se hotărăşte să candideze, ca independent, la postul de primar al oraşului Bogotá.
Am scris, mai demult, despre spectacolele de magie ale lui Andrei Teaşcă şi ale trupei sale, susţinute, printre altele, la „Nottara“. Iniţial de profesie actor, Andrei Teaşcă a fondat, în 2009, Teatrul de Magie şi Academia de Magie. Scopul declarat al Teatrului de magie este „promovarea iluzionismului ca artă de spectacol“.
Bună, ce faci?, filmul lui Alex Maftei, mi-a plăcut, pur şi simplu: am rîs (la început) şi am plîns (spre sfîrşit). Poate pentru că e altfel decît filmele româneşti văzute pînă acum. Poate fiindcă mi-a adus aminte de unul dintre filmele mele preferate, You’ve Got Mail, deşi e evident în altă ligă decît acesta (mai profund şi mai complicat).
M-am întors la complexul Rin-Tin-Tin, destinat animalelor de companie, cu ocazia primului lor eveniment: un spectacol de dresaj şi o paradă a modei. Căţeii săreau peste obstacole, simulau atacul la un infractor fictiv, salutau la cerere...
De curînd, o prietenă mai tînără mi-a mărturisit că nu se simte confortabil în preajma bunicilor ei pentru că, de fapt, nu a mai avut niciodată... bătrîni în preajmă. Afirmaţie care, mărturisesc, m-a şocat întrucîtva. Mai ales poate pentru că eu mi-am petrecut o mare parte a copilăriei, a adolescenţei, şi nu numai, la bunici.
Iată, veţi spune, tocmai acum, cînd Hala Matache, încă un simbol al vechiului Bucureşti, e ameninţată de invazia noului, v-aţi trezit, nu se ştie de ce, să faceţi un dosar tematic despre... ce e nou şi bun în Bucureşti. Cînd mergi pe stradă şi pe tot mai multe case scrie „Atenţie, cade tencuiala!“, cînd numărul construcţiilor nu tocmai legale şi nu tocmai estetice creşte şi cînd se găsesc modalităţi tot mai ciudate de a păstra vechiul pare absurd să ne vină o astfel de idee. Ţara arde şi Dilema
