Mary, Tom și Gerri, noi toți

De mult nu am mai simţit, la vreun film din ultimul timp că, da, l-am... nimerit. Că, în sfîrşit, am ajuns la filmul care „trebuie“. „Trebuie“ conform propriilor standarde şi aşteptărilor pe care le am de la un film.  Another year/Un an din viaţă (2010, scris şi regizat de Mike Leigh) este, cu siguranţă, un astfel de film. Unul dintre cele care compensează infinitul timp petrecut în cinematografe (ce-i drept, de bunăvoie) cu pelicule de genul Marea mahmureală 2, Iubit de împrumut, sau, în cel mai bun caz, Domnişoare de onoare (film care nu era lipsit de profunzimi, pe alocuri).  

Povestea în sine şi modul de expunere sînt principalele atuuri al filmului. Şi, negreşit, jocul actoricesc: Leslie Manville (Mary) duce „greul“ partiturii, dar pe fundalul jocului impecabil al celorlalţi actori: Jim Broadbent (Tom), Ruth Sheen (Gerri), Oliver Maltman (Joe), Peter Wight (Ken), David Bradley (Ronnie). 

În cele patru momente ale filmului, asociate celor patru anotimpuri, aparent nu se întîmplă nimic. Întreaga poveste pare a fi doar o succesiune de tablouri din viaţa perfectă a cuplului, ai căror membri nu sînt întîmplător numiţi Tom – care e geolog,  şi Gerri – psiholog.  Interacţiunile celor doi cu alte personaje sînt „cheia“ filmului: în special cea cu Mary, colegă de serviciu cu Gerri, dar veşnica perdantă, atît în viaţa personală, cît şi în cea profesională. Tom şi Gerri ajung, astfel, să fie doar cadrul pe fundalul căruia se desfăşoară vieţile mai puţin perfecte ale celorlalţi. Cum cea mai imperfectă viaţă pare să fie cea a lui Mary, aceasta este, de fapt, eroina reală a filmului: imperfecţiunea îi conferă dinamism, un dinamism cel puţin aparent: Mary se agită, încearcă schimbarea, dar cumva între aceiaşi parametri, restricţionată de aceleaşi limite. 

Mary aduce puţin cu personajul lui Annie din Domnişoare de onoare, dar în altă fază a vieţii. Annie încă mai are şanse, e doar într-un moment de cotitură – dovadă şi happy end-ul filmului, capacitatea ei de a începe o nouă relaţie. Mary, aparent, ar putea şi ea începe o altă relaţie, dar, de fapt, lucrurile nu stau chiar aşa: singurul pe care îl place, cel puţin iniţial, e fiul lui Tom şi Gerri, Joe. 

Joe înglobează, cu succes, toate valorile părinţilor săi, fiind, în acelaşi timp, mai tînăr – tinereţea lui sugerînd o posibilă cale de recuperare a trecutului, pentru Mary. Joe flirtează, iarăşi aparent, cu Mary: „aparent“ în sensul păstrării flirtului în limitele relaţiei de familie, în limitele unui joc, pînă la urmă. Cînd Mary, la vederea lui Katie, adevărata aleasă a lui Joe, tinde să depăşească barierele admise, purtîndu-se urît cu aceasta, Tom şi Gerri o exilează. O taie de pe lista lor. Familia, pe primul loc.   

Desigur, morala lui Tom şi a alei sale Gerri pare a fi impecabilă. Chiar şi reacţia lor atunci cînd prietena de familie, tolerată într-un fel, în Edenul lor, „ameninţă“ viitorul fiului (de la care aşteptau nepoţi, pentru a-l integra şi pe el în trendul corect, admis) poate fi considerată normală. 

De către unii spectatori. Alţi spectatori, ca mine, tind, odată cu înaintarea în vîrstă, să aprecieze mai curînd personaje precum ratata Mary, decît pe Tom şi Gerri cei perfecţi. Indecizia lui Mary e... umană. Aspiraţiile ei către tinereţe, aşijderea. 

Cred că şi regizorul se poziţionează, discret dar, totuşi... asemenea mie. O dovadă pentru aceasta ar fi personajul Katie, de-a dreptul obositor. În fond, Mary întrupează o sumă a celor mai rele frici ale fiecăruia dintre noi: să fii singur, fără bani şi fără nici o perspectivă. 

O perspectivă totuşi se iveşte, printr-o moarte: lui Ronnie, fratele lui Tom, îi moare soţia, şi acesta vine să locuiască, pentru un timp, cu perfectul cuplu. Mary dă peste el, întîmplător, şi îşi mai creează, astfel, o posibilă perspectivă: cu logoreea ei mereu aparent insignifiantă, reuşeşte să primească o privire de la monosilabicul Ronnie – moment antologic în film.  

Filmul e cu atît mai remarcabil cu cît Mike Leigh reuşeşte să spună foarte mult cu mjloace aparent minime.