Strehaia, reloaded
E lucru ştiut că mersul prin România, în orice calitate, nu e tocmai lin. Că poţi da de peisaje fabuloase, monumente aşijderea, pensiuni curate şi oameni încîntători; dar şi de ruine, fie ele de clădiri sau de foste combinate ceauşiste, blocuri mizerabile, cîini vagabonzi, pensiuni murdare şi neprimitoare şi personaje şi mai şi. Precum şi, pur şi simplu, de case urîte, făcute fără nici un gust, şi de gunoaie răspîndite în natură.
Am ajuns, recent, într-un oraş despre care am mai scris, cîndva: Strehaia, în judeţul Mehedinţi, nu foarte departe de Craiova. Conform pliantului local, aşezarea îşi are începuturile înainte de secolul al X-lea, iar în documente apare din timpul lui Vlad Călugărul (1482-1495). În secolele XIV-XVII a fost, printre altele, reşedinţa Băniei de Mehedinţi condusă de Mihai Viteazu şi chiar reşedinţă temporară a capitalei Ţării Româneşti. Mihai Viteazu este, de altfel, personajul favorit al legendelor locale: despre el se spune că este ctitorul mînăstirii locale (în realitate ctitorie a lui Matei Basarab) pentru că se pare că a petrecut, cînd era mic, alături de tatăl său, Pătraşcu cel Bun, ceva timp la curtea boierească a viitorilor boieri craioveşti (proprietarii moşiei şi ai satului, de atunci, Strehaia).
Strehaia e, deci, unul dintre locurile tipice pentru România de azi: cu o istorie, reală, cu oarece strălucire; şi cu un prezent fără speranţă. În momentul de faţă, în afară de mînăstirea Strehaia, care chiar merită vizitată (aparţinînd şcolii munteneşti din secolul al XVII-lea, premergătoare cristalizării stilului brâncovenesc), oraşul se mai poate mîndri doar cu casele ţigăneşti cu turnuleţe, care alcătuiesc un adevărat cartier.
Cine nu a auzit de prinţul Leo din Strehaia? Deja şi el e istorie, e drept că o istorie ceva mai recentă. Iar stilul în cauză, cel cu turnuleţele, poate fi şi el numit consacrat: a fost arătat, de nenumărate ori, la televizor şi sînt sigură că a constituit un model pentru mulţi dintre telespectatori (deşi, teoretic, a fost prezentat la categoria „aşa nu“…).
Iarăşi, se ştie, pentru că s-au tot făcut reportaje pe această temă, că românii din Strehaia sînt, în mare parte, sărăciţi, pentru că – poveste, nu-i aşa, naţională – nu mai au unde lucra. Doar pentru ţiganii locali, care – cum deja, iarăşi, se ştie – sînt bogaţi. O răzbunare a istoriei, ar spune unii. O adaptare (sau lipsă de adaptare) la vremurile noastre, ar zice alţii.
Altfel, Strehaia e locul unde nu se întîmplă nimic. S-au redus pînă şi trenurile, îmi spune cineva care a fost acolo în mai multe epoci, inclusiv în cea ceauşistă: pînă şi pe atunci nu numai că erau vreo patru trenuri (acum nu mai sînt decît două), dar localnicii încă mai aveau mentalitatea confortabil-burgheză a cafelei şi taclalei. Era locul unde nu se întîmpla nimic nici pe vremea aceea, dar numai pentru outsideri: localnicii îşi plimbau de colo-colo poveştile lor patriarhale, odată cu cafelele, şi nu se plictiseau în tihna lor. Acum senzaţia e că s-a sfîrşit şi răgazul acesta. Nici locuitorii oraşului nu mai par prea mulţumiţi cu ce li se întîmplă. Locul nu mai arată burghez, ci neîngrijit, murdar. Nesigur pentru turişti.
În gara aproape părăsită, cîini vioi, dar slabi se joacă peste şine. Nu au motiv de îngrijorare, deoarece – aşa cum ne spune o doamnă în fuste lungi ce adastă pe acolo – primul tren ce va veni e doar un personal.
Imediat lîngă gară e cimitirul. Drumul spre el trece tot peste şine, dar şi pe lîngă o baltă unde, altădată, se auzea un concert brotăcesc. Acum nu se mai aude. Totuşi, în cimitir, vrînd-nevrînd, măcar mormintele se păstrează. Cînd ajungem, în ajun de Florii, sînt destui oameni acolo, care lucrează la ele. E chiar şi un cal, alb, nefalnic, dar folositor.
Parcă, aici, se mai restabilesc lucrurile într-un făgaş nescris, dar intuit. Cele esenţiale rămîn, printre ruine. Nu mai contează atît de mult nici tonele de gunoaie din locul unde a fost, mai devreme, tîrgul. Contează poate doar că, în sărăcia pieţei, am reuşit să găsim ultimele trei flori pentru cimitir: cred că erau trei flori ale Paştelui…
