La Cetate, la festival

Anul acesta am ajuns, şi eu, la a doua ediţie a Festivalului Degustătorilor de Film şi Artă Culinară (FDFAC) ce a avut loc în Portul Cultural Cetate între 18 şi 27 august. Filme şi mîncăruri din zece ţări prin care trece Dunărea (Germania, România, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova, Slovacia, Ungaria, Austria, Croaţia) au putut fi savurate şi dezbătute în zece zile la Mircea Dinescu, la Cetate. A fost o experienţă altfel decît cele... standard de la alte festivaluri de film.

O Oltenie negustorească şi mitologică 

Zona în care se desfăşura festivalul mi-era aproape complet necunoscută şi, recunosc, aveam prejudecăţi în ceea ce o priveşte: Oltenia, judeţul Dolj, sudul ţării – sărăcie şi nimic de vizitat... Mai fusesem de vreo două ori la Calafat, la nişte rude, şi mi se părea un oraş despre care nu se poate spune nimic. Mai interesant părea drumul ce ducea spre el, care, printre altele, trecea prin Radovan, un sat faimos prin povestea tinerei care s-a spînzurat acolo, acum 60 de ani, şi a cărei fantomă se zice că bîntuie încă locul (Mireasa din Radovan...). Şi, în aproape acelaşi spirit, Maglavitul lui Petrache Lupu, cel care l-a văzut pe Dumnezeu, şi al minunilor sale, unde se înalţă, azi, falnică mînăstirea care înţeleg că a fost sponsorizată de Gigi Becali, a cărei turlă interminabilă, cu cruce albastră, se înalţă spre ceruri... 

Şi totuşi, repet, în ciuda prejudecăţilor tipice ale turistului mediu şi nu destul de iniţiat legate de Oltenia (care nu-i nici Ardeal, nici Banat...), Calafatul nu mi s-a părut de astă dată total lipsit de interes: există zone cu case vechi, o biserică grecească tot veche, portul de acolo îşi are farmecul său... De asemenea, aflu despre oraş că în secolele XV-XVI devine punctul de tranzit cel mai important pentru comerţul Ţării Româneşti cu Peninsula Balcanică. Aşezat chiar la graniţa cu bulgarii, primul oraş care îi corespunde este legendarul Vidin (spre care se construieşte acum un pod). Locul cu adevărat paradisiac este, însă, Portul Cetate. „Domeniul“ lui Dinescu, situat chiar pe malul Dunării, unde, pe vremuri, era o Gară fluvială (aşa se numeşte sala în care acum se proiectează filmele) de unde porneau transporturile de cereale pe Dunăre e, într-adevăr, o descoperire. Apa, combinată cu pădurea de alături, pe fundalul clădirilor de secol XIX, cred, par să fie potriveala perfectă. 

Constantin Fugaşin, directorul festivalului, din prima zi în care am sosit (a opta de filme) tot insista, în dialogurile cu invitaţii, să vedem apusul pe Dunăre. Deşi la început mi s-a părut doar un loc poetic comun, am stat să-l văd într-o după-amiază. A fost un spectacol mai... tare decît multe filme, care merită indiscutabil repetat. 

Atmosferă şi opinii 

Cînd am poposit la Festivalul propriu-zis, spre ora prînzului, în ziua a opta, oameni de toate felurile, ziarişti, cineaşti, turişti întîmplători mişunau liberi printre clădiri, copaci şi mese. Alături de puii de cîini posibil ciobăneşti ce stăteau tolăniţi vădit lipsiţi de griji printre ei. Convieţuind paradoxal paşnic cu viespile care dădeau ture pe acolo, în căutare de ceva dulce (dar care nu au făcut victime). Un domn cu barbă mi-a făcut o dare de seamă, rapidă, dar cuprinzătoare, a filmelor şi evenimentelor care se derulaseră pînă atunci. De la Maşa Dinescu am aflat cum şi unde se poate înota în Dunăre. Şi tot din vorbă în vorbă am înţeles că nu există, încă, cel puţin, o şalupă care să facă croaziere pe Dunăre pentru turiştii interesaţi. 

În privinţa filmelor prezentate, am înţeles că anul acesta s-a mers pe linia... Dunării. Iar filmele alese au fost şi foarte recente, şi foarte vechi (filmul mut Omul de aur, regizat de Alexander Korda în 1919, după romanul lui Jókai Mór din 1872, de pildă; sau documentarul Dunărea de la Pădurea neagră la Marea neagră, regizat de Hans Kubis, în 1929, filmat într-o excursie cu vaporul pe Dunăre). Şi documentare, şi scurtmetraje, şi lungmetraje de ficţiune. Criteriile de selecţie? „Avem mai multe criterii după care am selecţionat filmele: cel de bază este ca acestea să provină din ţările prin care trece Dunărea (am invitat şi Moldova, deşi aceasta are doar 600 de metri de mal de Dunăre). În al doilea rînd, am vrut ca din fiecare ţară să avem şi filme de arhivă, şi filme foarte noi, 2010-2011.“ – spune Constantin Fugaşin. 

În fiecare zi au fost trei proiecţii: ori trei lungmetraje, ori două lungmetraje şi un calup de scurtmetraje. Pauzele dintre filme erau, în general de masă şi... socializare. Poate tocmai de aceea Dan Făinaru, critic la revista Screen din Israel, spune despre festival că a fost un... „pîrîu de filme, şi nu un torent“. El consideră că „FDFAC e un festival care îşi mai caută încă drumul, care nu s-a decis ce vrea să facă şi cum vrea să facă. Mîncarea o face fără îndoială bună. Nu sînt sigur că «festival» e cuvîntul potrivit aici. Un festival pretinde să arate numai noutăţi şi să le amestece cu celebrităţi, ca să aibă lumea ce să scrie... FDFAC trebuie să-şi stabilească o ţintă bine definită. Ar putea să se facă aici tabere de vară pentru studenţi care să facă filme, pe care apoi să le arate în timpul festivalului.“ 

Nu că nu ar fi fost filme bune în festival, în opinia domnului Făinaru şi a soţiei sale, Edna, şi ea critic de film. Doar că selecţia a fost inegală. „Au rulat filme interesante, precum Proiectul Frankenstein (2010, r. Kornél Mundruczó). Un film complex care poate ar fi trebuit să fie pregătit mai mult pentru un public venit mai curînd să se distreze. Filmul vorbeşte într-o anumită măsură şi despre ce încerca să transmită Aurora lui Cristi Puiu: în fiecare dintre noi există un criminal potenţial de care nici măcar nu ne dăm seama: Şi – există o anumită răspundere a părinţilor în legătură cu ce fac copiii lor... Un alt film valoros este cel sîrbesc, Promisiune solemnă (Besa, 2010, r. Srdjan Karanovici): interesant mai ales în ce priveşte relaţiile dintre sîrbi şi musulmani. A arătat respect faţă de musulmani, care în general sînt prezentaţi doar ca personaje folclorice, ceva între curios şi caraghios...“ 

Constantin Fugaşin vorbeşte despre „un film ucrainean, Bucuria mea (2010, r. Sergei Loznitsa), foarte deprimant ca mesaj, dar avînd mari calităţi artistice. De asemenea, Republica Moldova a avut cîteva remarcabile scurtmetraje de animaţie în regia lui Dumitru Voloşin, printre care Ţiganul şi moartea (2011). Şi Plictis şi inspiraţie al lui Igor Cobileanski (2007). Patul lui Procust (2002, r. Sergiu Prodan, Viorica Meşină) e un film bine făcut, cu un regizor din Republica Moldova şi cu distribuţie mixtă, avînd-o pe Maia Morgenstern în rolul doamnei T. A avut premiera aici. 

Singurul film care a avut legătură cu gastronomia a fost Cooking Story (2009, regia Péter Kerekes) – un documentar slovac. Regizorul a reuşit să intervieveze bucătari de-ai lui Hitler, bucătari evrei, ruşi, care hrăneau soldaţii sovietici, bucătari care au participat la Războiul din Afganistan, alţii din timpul Revoluţiei maghiare din ’56, al invaziei din ’68 în Cehoslovacia. Ideea era să reconstituie momente importante ale istoriei prin ochii bucătarilor. A şi reuşit să-i aducă în acelaşi loc pe cei care fuseseră inamici acum 50 de ani.“

Păreri personale şi bucate 

În ce mă priveşte, m-au interesat mai curînd filmele vechi, de arhivă: nu sînt multe locuri în care le poţi vedea, şi FDFAC s-ar putea diferenţia de alte festivaluri şi prin asemenea proiecţii. Mi-a plăcut filmul lui Korda (Omul de aur), prin fineţea morală a conflictelor şi expresivitatea exagerată, aproape tragică a actorilor. De asemenea, Exodul de pe Dunăre (1998, r. Péter Forgács) care la prima vedere ar putea părea plicticos, dar e înduioşător prin naivitatea îmbinată cu veridicitatea frustă a imaginilor. Precum şi documentarul slovac Iubiri oarbe (2008, r. Juraj Lehotski), despre poveştile de iubire ale nevăzătorilor – tratate echilibrat, fără a cădea în melodramă, şi tocmai de aceea mai convingătoare. Dintre filmele artistice nu le-am văzut pe toate: cel ucrainean (Bucuria mea) mă marcase cînd îl văzusem, mai demult; dintre celelalte, un film normal mi s-a părut ultimul, din ziua Austriei, Peşte mic (2009, r. Marco Antoniazzi). 

În ce priveşte mîncarea, aceasta a fost fără pată, de fiecare dată: nu numai că era foarte gustoasă, ci era şi prezentată spectaculos. Maestru de ceremonii a fost Mircea Groza, administator de hoteluri şi restaurante în Zalău, şi bucătar pasionat în timpul liber. Şi nu orice fel de bucătar: ci unul de slow food, urmărind reluarea vechilor reţete ţărăneşti; şi, de asemenea, unul cult şi... istoric. Pasiunea cea mai serioasă a dlui Groza, locuitor, ce-i drept, în apropierea castrului de la Porolissum, se dovedesc a fi... romanii şi bucătăria lor: „Studiez bucătăria Imperiului Roman de vreo cinci-şase ani cu prietenii noştri de la Muzeul din Zalău. Am început să adun şi reţete, şi cărţi pe tema asta. Una dintre ele este De re coquinaria a lui Apicius. Am gătit în jur de 50-60 de reţete din cele 300 pe care le am fişate şi le studiez. Multe ingrediente nu le găsim, nu sînt traduse, probabil sînt unele care nu mai există. Dar în castrul roman de la Porolissum e un mare şantier arheologic şi sînt bine delimitate încăperile de acolo. În zona bucătăriei şi a tabernei (crîşma din perioada respectivă) sînt aproape delimitate geometric straturi din diferite soiuri de mentă, de sovîrv, de busuiocul cerbului, cimbru, cimbrişor... Nu-mi explic de ce sînt atîtea soiuri de mentă, şapte soiuri de mentă pe o zonă atît de mică, şi care înfloresc în perioade diferite, au gusturi diferite, dacă nu ar fi fost cîndva o grădină... 

Într-o seară ne-am dus cu nişte prieteni. Era clar că erau soiuri diferite de mentă. Am făcut poze. Acasă ne-am dat seama, după o zi-două, că toate erau mentă. Încet-încet studiem, scriem, experimentăm. Nu mi-e frică să le folosesc“. În orice caz, mîncărurile prezentate de dumnealui (şi de ajutorul său mustăcios şi falnic, un domn care, de fapt, lucrează în administraţie) au fost gustoase fără a fi grele, deşi ar fi putut părea astfel la prima vedere, ele conţinînd: varză, fasole, gîscă, tăiţei, dar şi linte, praz, toate meşteşugit îmbinate... Toate bune şi frumoase, dacă nu perfecte, măcar fermecătoare... Mai rămîne de pus o ultimă întrebare: Cui se adresează acest interesant, dar inegal festival? Cu siguranţă invitaţilor – cineaşti, ziarişti, oameni de cultură (dacă putem folosi această sintagmă...). Mai puţin publicului larg, din localităţile din jur, sau turiştilor (atîţia cîţi se pot nimeri în zonă). Asta din cauza spaţiului insuficient, dar şi pentru că, încă, Festivalul nu a fost astfel gîndit. Poate pe viitor...