Bătrînețea. Partea plină...
De curînd, o prietenă mai tînără mi-a mărturisit că nu se simte confortabil în preajma bunicilor ei pentru că, de fapt, nu a mai avut niciodată... bătrîni în preajmă. Afirmaţie care, mărturisesc, m-a şocat întrucîtva. Mai ales poate pentru că eu mi-am petrecut o mare parte a copilăriei, a adolescenţei, şi nu numai, la bunici.
Cînd creşti, de mic, cu oameni de toate vîrstele în preajmă, nu cred că faci neapărat, sau de la început, distincţia între „bătrîni“ şi „mai puţin bătrîni“. Toţi sînt „ai tăi“, cam în aceeaşi măsură. Nici nu observi, cel puţin în prima parte a copilăriei, diferenţele de moravuri… Desigur, după o anumită vîrstă, începi să conştientizezi deosebirile. Dintre tine şi bunici, dintre părinţi şi bunici. Dintre felul în care se petrec ritualurile zilnice sub acoperişul părinţilor şi sub cel al bunicilor. Cei din urmă (cel puţin în cazul bunicilor mei) tind să se culce mai devreme şi să se scoale aşijderea, să mănînce mai puţin, să se îmbrace mai puţin cochet, să iasă mai rar din casă şi să facă economie, la tot ce se poate.
Repet, lucrurile astea nu sînt, evident, generale, şi se referă la bunicii mei personali, şi la alţi bunici din epoca ceauşistă şi din perioada de tranziţie. Probabil că în ziua de azi bunicii sînt mai activi, şi mai călători, şi poate că nu mai fac atîta economie. De altfel, i-am şi văzut ducîndu-şi nepoţii peste tot, „la activităţi“, pe unii chiar conducînd, pe alţii mergînd la restaurant sau petrecîndu-şi vacanţele cu preţuri rezonabile în Bulgaria sau Grecia. Şi, mai mult de atît, unii dintre ei muncesc, chiar în străinătate: am întîlnit deja cîteva cazuri de oameni de vîrsta a doua spre a treia care se duc în „ţările calde“, culmea, vara: copiii care muncesc acolo îi ajută să-şi găsească slujbe sezoniere, gen spălatul vaselor (la maşină…), cu care să-şi mai completeze veniturile mizerabile de aici.
Pe vremea lui Ceauşescu, era, evident, mai greu să-ţi găseşti de lucru după pensionare. Se putea şi atunci, cel puţin o perioadă (ştiu că şi bunicul meu a mai lucrat un timp tot în domeniul lui, cel de finanţe). Dar toate cele de mai sus sînt valabile doar pentru o primă categorie de… bătrîneţe: prima bătrîneţe, dacă-i putem spune aşa, în general cea pînă-n 70. De la 70 încolo, în multe cazuri ne întoarcem, simplificînd, la genul de viaţă dus de bunicii mei.
Şi la remarca prietenei mele mai tinere. Desigur, e greu să trăieşti alături de oameni mai în vîrstă decît tine, dar nu din motivele pe care le invoca ea (diferenţă de tabieturi şi plictiseală). Ci din complet altele, mai grave: mai întîi, pentru că ai, astfel, conştiinţa propriei perisabilităţi şi a propriei imagini în viitor; şi apoi, pentru că e dureros să constaţi cum starea unor persoane atît de apropiate ţie, de care eşti legat trup şi suflet, se deteriorează sub ochii tăi.
Nu e plăcut nici măcar să vezi cum bunica ta adoarme aproape imediat ce a început un film, darmite să ajungi să constaţi că nu mai ţine minte, nu mai ştie de ea, nu se mai poate mişca… Şi, cu toate acestea, se întîmplă, cu ocazia asta, şi un lucru bun: îţi dai seama de, eufemistic spus, imperfecţiunile fiinţei omeneşti şi de neputinţele ei fiziologice. Şi ajungi, dacă eşti un om cît de cît normal, să le iei ca atare, să înţelegi că există şi să nu-ţi fie scîrbă de ele.
Ce parte plină vezi, cel puţin pînă aici, veţi spune? Conştientizarea unei alte vîrste, pe care s-o priveşti ca normală – ar fi un exemplu. Toleranţa faţă de cei ce au ajuns, înaintea ta, într-o etapă mai puţin plăcută a existenţei – ar fi alta. După care vin lucrurile cu adevărat plăcute, pe care numai cine nu a avut bunici nu le ştie: bunicii sînt aproape singurele persoane din lume care sînt mereu acolo pentru tine, la orice oră din zi şi din noapte. Părinţii, poate, sînt ocupaţi. Partenerii sînt trecători. Dar bunicii nu numai că sînt acolo, dar şi au, faţă de nepoţi, o toleranţă şi o iubire aproape necondiţionate (să fie numai propria mea experienţă?).
Ar trebui să închei, ca să umplu „partea plină“, cu înţelepciunea pe care, presupunem noi, o dobîndim la bătrîneţe. Tot din experienţă proprie, mă abţin de la această concluzie.
