Căldură, iar, mare...
Ştiu că am citit, cînd eram mică, diverse poveşti în care soarele a fost furat, şi cu toţii s-au chinuit să-l recupereze... În verile toride, ca cea de acum, mai că mi-ar plăcea să fiu personajul negativ dintr-o asemenea poveste... Îl înţeleg, de fiecare dată tot mai bine, şi pe bietul erou caragialesc din Căldură mare. Eu, una, pot duce cele mai rele friguri, dar cu arşiţa nu mă-mpac. Mereu mi-au fost mai apropiate zilele noroase...
Amintirile despre veri, cel puţin despre cele la oraş, nu sînt semnificative – decît în foarte mică măsură. Pe lîngă aproape-leşinuri pe stradă şi sufocări, cu chiu, cu vai îmi vin în minte şi unele aproximativ mai plăcute, adunate în timp. Sînt cîteva „must“-uri de vară, de la sine (sau de la lume) înţelese. Unul e legat de „răcoritoare“. Cînd eram mică, existau chioşcurile cu sirop şi sifon, de 75 de bani, sau cu sifon simplu, de 25 de bani. Erau printre preferatele mele, le căutam (şi le ştiam locurile) prin tot oraşul. Îmi doream să fie non-stop, ca seara, cînd ies de la film, să pot bea un sirop.
Aproape la înălţimea lor erau acvariile pline cu un lichid gălbui, cam diluat şi dulceag, de la Romarta Copiilor: se numea citronadă. Era foarte rece şi se agita în vasele mari, pătrăţoase şi transparente. De fiecare dată cînd îmi cumpăram ceva de acolo (şi ţin minte că, de multe ori, îmi luam uniforme pentru şcoală) mă delectam cu un pahar plin cu acel lichid.
Apoi – îngheţata. Bucureştiul era, pe atunci, plin de îngheţate bune, care se făceau, de multe ori, în laboratoarele proprii ale cofetăriilor. Copiii au o chestie cu îngheţata de ciocolată: îmi plăcea şi mie şi, ca atare, o înfulecam în toate formele, inclusiv în cea de parfe.
Mai ales în cea de parfe. Odată, am exagerat cu parfeurile. Nu ştiu cîte am mîncat, ştiu că aveam vreo 12 ani şi că mi-a fost atît de rău, încît de atunci încolo nu am mai putut mînca îngheţată de ciocolată. Niciodată.
O altă posibilă „scăpare“ era bazinul. Ştrandul. Mică, mergeam la Ştrandul Tineretului şi mi se părea ideal. În liceu, am descoperit Ştrandul studenţesc. Aveam o colegă acolo, cu o anumită aură: era şi deşteaptă şi emancipată. Cu ea am fost prima dată la Studenţesc, şi chiar am traversat lacul în gaşcă. A fost experienţa vieţii mele mărunte.
La bazin, în schimb, eram expertă... La mare, la hotelul Mangalia, era o piscină care pe atunci mi se părea fabuloasă: cu apă de mare, încălzită, şi ades schimbată. Acolo mă duceam singură, de mică: erau primele mele acţiuni independente. Îmi făceam, cu conştiinciozitate, cele 30 de bazine. Momentul extazului era la ieşire: cu părul semi-ud şi fiţe de înotătoare, mă duceam la barul hotelului. Acolo aveau... Pepsi! Era unul dintre puţinele locuri din ţară unde se mai găsea Pepsi pe la începutul anilor ’80, şi nu pot uita nici pînă azi cum îl savuram de pe un scaun înalt, de bar, dintr-un pahar cu gheaţă.
Lucruri de nimic, veţi spune, atît de mici: dar de vară... Te ajutau (şi te mai ajută încă...) să supravieţuieşti căldurii. Mă ajutau şi altele, şi mai prozaice: casa bunicilor mei, din Bucureşti, înaltă şi răcoroasă, cu pivniţă şi magazie, în care puteai juca „faţea“ liniştit; cinematografele de pe fostul 6 Martie, actualmente Regina Elisabeta, în care găseam mereu cîte un filmuleţ de văzut, oricît de puţin complicat, precum Aventuri în marea Nordului...; şi, de ce nu, muzeele bucureştene, pe care le re-luam la rînd în fiecare vară, fără plictiseală, de la Cloşca cu puii de aur de la Muzeul Naţional de Istorie, la animalele împăiate zîmbind vesele din dioramele de la Muzeul „Antipa“ (asta înainte de restaurare).
Astăzi, lucrurile s-au schimbat destul de mult: există aerul condiţionat şi poţi trece vara cu el, mai uşor, în chiar propria-ţi casă. (Ţin minte vremurile, prin anii ’90 la sfîrşit, cînd mergeam la mall pentru aer condiţionat.) Şi călătoriile, lesne de făcut, în locuri în care vara e mai uşor de suportat decît aici. Totuşi, ceva din atmosfera sufocantă, apăsătoare şi fără perspectivă a verilor de altădată s-a păstrat. Şi, cel puţin pentru mine, una, se va păstra mereu.
