Sărbătoare și on the run
Am crescut cu ideea că să-ţi serbezi ziua de naştere e o tradiţie, obligatorie şi veşnică. De fapt, am fost crescută (sau m-am autocrescut...) într-un cult al sărbătorii. Îmi plăcea atît de mult felul în care ne petreceam sărbătorile, în copilărie, încît am vrut să cred că se poate inversa proporţia între timpul obişnuit, de lucru, şi timpul celălalt, cel altfel, al sărbătorii.
Întru acest spirit, nepragmatic, dar euforic, inventam cît mai multe ocazii de a sărbători ceva, de a face din fiecare zi una neobişnuită şi specială. Fie că îmi aranjam jucăriile, fie că ieşeam la cofetărie (cu bunica sau tatăl meu, la cîte un tortuleţ pătrat, însiropat şi fals colorat), fie că primeam prieteni – ideea era aceeaşi: trăiam într-un autoinventat timp al sărbătorii.
Uşor de făcut cînd eram mică, greu mai tîrziu. Deja mi se crease o obişnuinţă la care era dificil să renunţ: timpul de zi cu zi era cel al sărbătorii... Toată viaţa m-am luptat cu obiceiul ăsta: de aceea cred că am înţeles fără tragere de inimă noţiunea de „trebuie“, ideea de activitate obligatorie.
Pe cît am putut, am continuat să trăiesc în spiritul „sărbătorii cotidiene“ (formulă care poate fi considerată un paradox). Cînd eram la liceu, aduceam la mine acasă, după şcoală, cîte o colegă, în aproape fiecare zi: mînca la mine (cartofi prăjiţi, de preferinţă) şi ne făceam lecţiile împreună (asta după ce trecusem, scurt, şi pe la cofetăria „Casata“, din zonă, pentru un parfait sau un cataif, cu bani adunaţi din cheta printre colegi).
Cînd am ajuns la facultate, tot la mine veneau colegii la sfîrşitul orelor, după care hălăduiam fericiţi prin oraş de dimineaţa pînă seara (cu mici excepţii serioase, cum ar fi cursurile sau sesiunile). Nici atunci nu renunţasem la cofetării: era locul cel mai plăcut, dar şi ieftin unde puteai mînca, dar şi adăsta (dacă nu erai alcoolic) pe vremea lui Ceauşescu. „În fiecare zi, o prăjitură“ era deviza perioadei de atunci (vremuri în care metabolismul ne era de ajutor).
Încercam să i-o adăugăm şi pe cea cu „Nici o zi fără un film“: era puţin mai complicat pentru că, pe vremea răposatului, nu se aduceau atîtea filme, cîte zile. Noroc, totuşi, cu Cinemateca, dar şi cu cinematografele de pe Bulevard (pe atunci, 6 Martie): nu foarte curate (vezi covorul de seminţe şi trecerile şobolanilor), dar apte de revelaţii.
Un pic mai tîrziu, cu ocazia amorurilor, au urmat şi hălăduirile mai alcoolizate, dar şi mai culturale. Am descoperit barurile, în special pe cele din hoteluri, unde era o lume mai fancy, în care coniacul şi cappuccino-ul erau, incredibil, realităţi. Dar şi terasele cu bere la halbă, şi atît... în jurul cărora se discuta – şi hăhăia – infinit. Precum şi teatrele, expoziţiile, muzeele...
Pe scurt, on the run – aceasta părea că este deviza. Revoluţia, atîta cîtă a fost, a adus un alt tip de agitaţie: cea politică sau cochetînd cu politicul. Ultimii ani de facultate au fost tot on the run, dar între Victoriei şi Piaţa Universităţii.
Cînd s-a terminat şi s-au stabilizat amorurile, a urmat un moment traumatizant: de linişte, de aşezare. Timpul sărbătorii era să se transforme în cel al stagnării, benefice, uşor burgheze, dar...
Totuşi, a urmat goana după slujbe şi alegerea celor care erau mai, iarăşi, ...on the run. Care presupuneau călătorii şi explorări de medii diverse. A urmat, apoi, maternitatea care, după luptele din primul an, a readus, zilnic, timpul sărbătorii.
Precum se vede pînă şi din povestea de mai sus, timpul trece, copiii cresc şi apar iar perioade de stagnare. În care sărbătorile se reîntorc, cuminţi, la locul lor „oficial“, cel pe care l-ai contestat o viaţă.
Desigur, poţi inventa mereu alte şi alte sărbători. La un moment dat însă, cînd lucrurile negative (pe care am avut grijă să nu le pomenesc în acest articol sărbătoresc) te copleşesc, începi să oboseşti să tot sărbătoreşti. Cel puţin exterior. Trebuie să poţi s-o faci şi pe dinăuntru. Numai să poţi. Şi cînd te gîndeşti că tot articolul ăsta nu a fost altceva decît o paranteză la o recentă aniversare...
