Schimbarea Bogotei, deșertul Atacama și războaiele sfinte
Nimeresc în sală după ce filmul deja începuse. Bogotá, Columbia. Un oraş asemănător Bucureştiului, din anumite puncte de vedere. Corupţie. Criminalitate. Lipsă de bună-creştere. Violenţă. Trafic exagerat şi haotic. Şi, deodată, din tot haosul ăsta, un personaj: Antanas Mockus, un profesor universitar de matematică, lituanian de origine, ajuns rector al Universităţii Naţionale din Columbia, care se hotărăşte să candideze, ca independent, la postul de primar al oraşului Bogotá.
Bogotá change (Andreas Møl Dalsgoard, Danemarca, 2009) surprinde transformarea oraşului începută de Mockus şi continuată de următorul primar al oraşului, Enrique Pe˜nalosa. Mockus, însă, este cel care a iniţiat reforma oraşului, şi nu orice reformă: una morală. Prin metode neconvenţioanle, aparent ludice: a îmbrăcat un costum de Superman şi s-a declarat Supercetăţean; a angajat 420 de mimi să controleze traficul; a împărţit oamenilor din oraş cartonaşe aprobatoare sau dezaprobatoare la adresa semenilor lor; i-a pus pe cetăţeni să sune atunci cînd dau peste un şofer de taxi cinstit şi de treabă.
Lista ar putea continua. Ideea este, însă, că un oraş precum Bogotá – şi, de ce nu, Bucureştiul – ar putea să se schimbe dacă în fruntea lui ar sta cineva cu totul motivat, hotărît şi cinstit.
Bogotá change e un tip de documentar prezentat la „One World“. Nu toate au fost, însă, la fel de ancorate în realitate şi angajate. Nostalgia for the light (Patricio Guzmán, Franţa, Germania, Chile, 2010) e mai curînd un documentar poetic despre căutări, în deşertul chilian Atacama: o dată, a stelelor (acolo cerul este foarte transparent şi vizibilitatea mai mare) şi, apoi, în pămînt. În pămînt unde, pe lîngă mărturii despre epoca precolumbinaă, poţi afla chiar rămăşiţe ale unor oameni executaţi de regimul represiv al lui Pinochet. Un grup de femei continuă să le caute rămăşiţele, cu perseverenţă, considerînd că gestul lor este unul de memorie activă. Paralela dintre cele două tipuri de căutări, dintre nevoia de a face lumină în privinţa celor omorîţi şi lumina stelelor e subliniată prin filmări spectaculoase, inedite. Cele două lumi sînt unificate, în final, prin prezenţa fiicei unora dintre cei ucişi: aceasta a ales să fie astronom tocmai în locul în care i-au murit părinţii. Nostalgia for the light lărgeşte perspectiva strict socială asupra lucrurilor, plasîndu-se într-un plan filozofic, raportîndu-se la proporţiile universului şi ale evoluţiei acestuia în timp. De altfel, filmele prezentate în festival mi-au spulberat prejudecăţile (dacă aveam vreunele) asupra formei documentarului sau asupra perspectivei din care pot fi abordate subiectele. În Holy Wars (Stephen Marshall, SUA, 2010), cei doi eroi principali sînt importanţi: Khalid Kelly, un musulman irlandez susţinător al Jihadului, şi Aaron D. Taylor, un creştin american ce împărtăşeşte învăţăturile evanghelice în lumea musulmană. Filmul îi prezintă pe cei doi, cu ideologiile lor cu tot, în paralel. Personajele în sine sînt interesante, mai puternic fiind Khalid Kelly, un irlandez convertit la islamism în perioada cît a stat în închisoare. Şi care chiar crede în aplicarea legilor Sharia.
Pe de altă parte, Aaron Taylor, deşi mai puţin coerent în discurs, este, şi din punctul de vedere al regizorului, „personajul“ filmului: după întîlnirea pe care Stephen Marshall o pune la cale între cei doi, el începe să se îndoiască de stricteţea adevărului unic al credinţei sale, devine mai novator şi chiar scrie o carte pe această temă.
Cîte filme, atîtea formule: Pit No.8 (Mariana Kaat, Estonia, Ucraina, 2010) adoptă o linie, să-i spunem, mai clasică: narează, emoţionant, povestea celor trei copii care cresc singuri într-o regiune minieră săracă din Ucraina, fratele fiind nevoit să-i întreţină pe toţi lucrînd în mină. Vous êtes servis (Jorge León, Belgia, 2009) porneşte de la scrisorile înspăimîntătoare şi tragice trimise celor de acasă de către femeile indoneziene plecate să lucreze ca menajere în Arabia Saudită. Valea Corlatului (Stephane Lucon, 2010), unul dintre puţinele filme despre România şi cu echipă românească care a fost prezentat în premieră la festival, analizează, cu umor şi ironie amară, situaţia unui grup de romi care s-au aşezat exact la graniţa dintre judeţele Braşov şi Covasna, şi care sînt ai nimănui...
Exemplele ar putea continua. Două idei îmi vin în minte, de final: că documentarul, am văzut cu această ocazie, poate fi palpitant; şi că lumea e mult mai mare decît ne-o imaginăm noi, din cercul nostru strîmt. Dar, în acelaşi timp, şi destul de asemănătoare, desigur... şi în cele rele...
