Jucării și vechituri

Nu mi-a plăcut niciodată să arunc lucruri. Pînă la urmă, lucrurile pe care le păstrezi sînt amintirile tale, din diverse epoci, şi nu poţi să le încarci în nişte saci şi să le duci la ghenă. Mai ales că, aşa cum ne atrăgea mereu atenţia tatăl meu, orice obiect – oricît de dizgraţios... –   are în spate efortul unor oameni. 

Cu atît mai puţin mi-a plăcut să arunc jucării vechi. Pentru mine, jucăriile au fost... o lume. O mitologie. Păpuşi, urşi, iepuri şi toate celelalte nu umpleau la întîmplare camera mea, ci într-un mod organizat: alcătuiau „Banda bună“, o societate democratică în care toţi aveau drepturi egale şi fiecare ieşea în faţă cu rîndul: uneori (sub)banda de căţei, alteori cea de vaci (deşi era în minoritate, vaci avînd doar vreo trei). Cînd venea un nou membru, era primit în mod festiv, prin scoaterea de pe rafturi, în mijlocul camerei, a celorlalte jucării asemenea lui/ei.  Pe scurt, copil ceauşist, şi singur la părinţi, eram o combinaţie între dictator şi lider democratic: în sensul că, deşi hotăram singură tot ce se întîmplă pe rafturile şi pe covorul maro al camerei mele, mă străduiam să nu fac nimic neplăcut pentru „supuşii“ mei şi să menţin totul într-o tentă oarecum idilică (dar oare nu aşa cred toţi dictatorii?). Una peste alta, în camera mea de bloc înţesată de jucării – un soi de minimuzeu – nu mă plictiseam niciodată. Făceam diverse aranjamente, în special cu banda mică (pentru cine a mai prins vremurile de atunci, existau nişte figurine din desene animate şi nu numai, mici şi colorate, din plastic) şi cu cea de ascuţitori (ascuţitorile chinezeşti care circulau în epocă): de pildă, Barul Bandei mici etc. Le aranjam şi făceam scenarii cu ei în minte. 

Plus că fiecare epocă avea  preferaţii ei (procedeu nedemocratic, dar de scurtă durată, pentru că, destul de rapid, alţii îi luau locul).

Preferaţii de atunci sînt reprezentativi pentru trendurile epocii: de pildă, la un moment dat, „se purtau“ ursuleţii Blăniţă.

Evident, Blăniţă le spuneam eu. Erau nişte urşi chinezeşti, cred, nu prea mari, galbeni (de un galben tare), cu ochii mici ascunşi prin blană. Nu erau moi, ca acum, ci tari, labele li se mişcau greoi. Şi totuşi, Blăniţii au fost mult timp preferaţii mei (au fost mai mulţi pentru că îi tot pierdeam sau îi uitam pe undeva, după care îi înlocuiam cu unii asemănători). 

Blăniţă avea şi o versiune mai mare: Gălbioru. Cînd l-am primit, la o zi de naştere, pe Gălbioru, mi s-a părut cel mai mare urs posibil. Şi cînd te gîndeşti că nu e nici jumătate din „monştrii“ de azi din Carrefour sau Cora... Gălbioru părea genul de urs mai rigid, nu foarte alintabil, precum Blăniţă. Mai în stilul bătrînului Ghiţă, un urs pe care mama îl primise cînd avea un an, şi care poate constitui deja „o piesă“ în istoria teddy bears-ilor. Era produs la noi, din cîte îmi amintesc, ursul neaoş socialist, care, de altfel, şi făcea „Mor!“ cînd îl întorceai.

Ghiţă, şi Gălbioru, şi Blăniţă sînt printre fericiţii supravieţuitori ai diverselor mutări... Acum se pune deja problema jucăriilor copilului meu, care sînt deja, istorie. Ele sînt mostre ale perioadei de tranziţie.  Primul urs, de trei ori mai mare decît Gălbioru, pe care l-a primit a fost unul Panda, total inexpresiv. După care, a urmat altul, de două ori cît bietul Panda, e drept că de data asta mai simpatic şi mai cu... personalitate.  

Dar, după el, jucăriile foarte mari au devenit rutină. Le achiziţionam pe bandă rulantă, o perioadă, fie că erau Snoopy, Garfield sau no name, pufoşi şi atît. 

Unii dintre ei au avut, în virtutea tradiţiei, mitologii (precum Pisa, pisica portocalie care s-a şi pierdut, de altfel, mitul devenind, astfel, şi mai pregnant, sau Elefănţino, elefantul-pernă încă în drepturi). Alţii au ieşit rapid din peisaj. Cert e că acum devin simple obiecte, prăfuite, înghesuite în saci sau coşuri, purtate de colo-colo din lipsă de spaţiu.  Sigur că mai dăm şi am tot dat din ele. Ştiu că sînt copii care nu au deloc, şi acum există locuri în care poţi dona jucării. Mi-ar plăcea însă o soluţie mai radicală: un muzeu al jucăriilor, aşa cum există în multe alte părţi.