O carte de vacanță

Nu sînt, recunosc, în mod real pasionată de cărţile de aventuri. Nu sînt neapărat genul care ţine să urmărească cu sufletul la gură ce se întîmplă mai departe. 

Şi totuşi, din cînd în cînd, citesc şi asemenea cărţi. Harta timpului, de Félix J. Palma (Editura Trei, 2008, traducere de Ana-Maria Tamaş), e aproape un astfel de exemplu (de fapt, e şi un roman de dragoste combinat cu SF...). 

La început, am fost de-a dreptul încîntată de roman; pe parcurs, i-am descoperit întorsături neaşteptate, care te făceau să te întrebi dacă e unul istoric, un tratat pseudoştiinţific sau filozofic; sau un fel de istorie literară (a literaturii SF) pusă în scenă... 

Mi s-a părut o carte interesantă, deşi inegală. Şi aproape de dedicaţia autorului: „Pentru Sonia, căci există romane care nu se termină niciodată“. Pentru că Harta timpului pare, de la un punct încolo, că nu se mai termină niciodată... Sau că după fiecare sfîrşit apare un altul posibil. 

Poate tocmai de aceea romanul lui Félix J. Palma se cheamă Harta timpului: bănuiesc că structura lui îmbîrligată, cu personaje şi metapersonaje, realităţi... reale şi aparente, divagaţii pseudoştiinţifice structurează scriitura ca un exemplu de o asemenea hartă. 

Prima parte a romanului, cea mai... clasică, poate, a fost cel mai mult pe gustul meu. Şi din pricina poveştii (un tînăr de familie bună se îndrăgosteşte de o prostituată în vremea lui Jack Spintecătorul). Dar şi datorită comparaţiilor numeroase, neaşteptate, ludice şi profunde în care aceasta abundă. Iată cîteva exemple: „Le-ar fi putut spune cum e iubirea pe dinăuntru, fiindcă el o desfăcuse ca pe un fruct, o deschisese ca pe un ceas ca să cerceteze mecanismul ce-i dădea viaţă, piesele ce făceau ca limbile ceasului să macine timpul“; „Moartea în sine nu-l înspăimînta deloc, căci frica de ea (...) provine mereu din certitudinea că universul nu va dispărea odată cu noi, ci că-şi va urma cursul, aşa cum continuă şi cîinele să trăiască după ce i s-a scos o căpuşă“. 

Comparaţiile jucăuşe şi cu simţul umorului ne duc, treptat, spre una din celelalte părţi ale romanului: cea despre călătoria în timp. Aflăm că, în aceeaşi vreme cu Jack Spintecătorul, un om de afaceri pe nume Gilliam Murray inventase un tramvai care călătorea în timp, de-a dreptul în anul 2000. Povestea dobîndirii secretului călătoriei în timp e fascinantă în sine: un explorator pleacă în Zanzibar şi la un trib de acolo, cel al trestienilor, găseşte o... altă dimensiune: „Văzduhul fu sfîşiat. Nu ştia să explice mai bine acea imagine. Era ca şi cum ai smulge o bucată de tapet de pe perete (...) lăsînd la iveală zidul ce se afla dedesubt. Diferenţa consta în faptul că dedesubt nu exista nici un fel de zid, ci o altă lume. (...) o lume diferită de a noastră, un soi de cîmpie din piatră rozalie, unde un vînt nemilos îi biciuia suprafaţa, spulberînd nisipul“. 

Simplitatea trecerii într-o altă lume (tribul respectiv se ducea acolo de cîte ori era atacat), descrisă ca o cîmpie de piatră rozalie, e înduioşătoare. Ca, de altfel, şi concluzia exploratorului: lumea în care ne mişcăm nu e decît una dintre lumile posibile... dintre nenumăratele alte lumi existente... 

Nostimă este şi preluarea acestei alte lumi şi a trecerii spre ea de către Murray: pune, pur şi simplu, deschizătura într-o uriaşă cutie de fier şi o închide acolo, luînd-o cu el... De aici încolo, lucrurile se îmbîrligă excesiv: călătoria în timp devine o afacere de milioane. Lumea cealaltă se dovedeşte a fi o invenţie, iar viitorul – o înscenare. Personajele din viitor şi trecut se îndrăgostesc unele de altele şi se păcălesc unele pe altele, într-un carusel al sentimentelor şi al farselor. 

Ajungi să nu mai ştii ce-i adevăr şi ce-i realitate, într-un joc al aparenţei de sub aparenţă. Toate acestea avîndu-l în centru pe H.G. Wells, inventatorul, cel puţin ficţional, al maşinii timpului şi pionier al SF-ului. 

În final, cînd nu mai ştii ce să crezi, se dovedeşte, totuşi, că să călătoreşti în timp e posibil. Că există o puzderie de lumi paralele şi destine posibile. Şi că romanele de aventuri nu mai sînt ce au fost odată, aplicînd teorii noi ale fizicii şi filozofiei.