"Colecţia de copilării" - povestea unui pasionat de jucării

Cînd te duci prin Europa, şi nu numai, te şochează cîte feluri de muzee neconvenţionale pot exista. Muzeul grădinilor, al whiskey-ului, al magiei, al motocicletelor... Şi, de ce nu, Muzeul jucăriilor. Orice lucru poate deveni obiect de colecţie, orice colecţie îşi are istoriile ei, evoluţia ei. Nimic nu e prea insignifiant pentru a deveni, în timp, obiect de muzeu: pentru a spune ceva relevant despre epoca în care a fost produs, despre oamenii care îl foloseau şi despre gusturile şi obiceiurile acestora... Jucăriile, sînt, evident, printre aceste obiecte. Cu atît mai mult cu cît ele reprezintă un soi de imitaţie în mic, şi într-un scop cît se poate de plăcut, a „lumii mari“  în care „se joacă“ adulţii.

Dumitru Cristian, un inginer român, copil pe vremea lui Ceauşescu, colecţionează, de mult, jucării. Asociaţia pe care o conduce se numeşte Muzeul jucăriilor.ro şi, aflăm de pe site-ul ei, „a fost creată la iniţiativa unui grup de entuziaşti iubitori şi păstrători, încă din anii ’60, ai propriilor jucării, şi care, pe parcursul a patru decenii, au strîns şi au colecţionat nenumărate jucării aparţinînd diferitelor generaţii“. Visul dlui Cristian e să facă, în România, un Muzeu al jucăriilor. Pînă şi-l va realiza are suficiente piese în colecţie cît să facă expoziţii. Cea mai recentă a fost „Colecţia de copilării“, organizată, cu ocazia Zilei Copilului, la Muzeul Naţional de Istorie a României.
 
Expoziţia a fost un prilej pentru o schiţă de istorie neexhaustivă a jucăriilor, din anii ’50 încoace – cu bruşte întoarceri prin anii ’30 şi cu o săritură în... neolitic: „Muzeul a contribuit, la această expoziţie, în mică măsură. Sînt doar două vitrine de la ei, restul, în jur de 400 de jucării, sînt ale noastre. Una dintre piesele oferite de muzeu a fost într-adevăr extraordinară: un ou de lut, gol în interior, care avusese nişte pietricele, un fel de zornăitoare din... neolitic. Cred că e cea mai veche jucărie din România. Mai era un joc de table care a aparţinut lui Nicolae Titulescu şi o păpuşă rusească adusă de Maria Filotti de la Moscova.“

Povestea colecţiei

Dumitru Cristian îşi deapănă povestea jucăriilor sale: „Colecţionez jucării de foarte mult timp. Cele mai vechi sînt chiar din copilărie, au 40 şi ceva de ani. Deja colecţionarea lor a devenit mult mai mult decît un hobby. Ele au fost depozitate la început în vitrina mamei mele: treptat, au început să dispară bibelourile şi să apară maşinuţele. Apoi le-am luat pe cele ale prietenilor, ale verilor mei, pe cele pe care copiii le abandonează în general pe la 15 ani... O jucărie pe care mi-am dorit-o la 10 ani am putut-o avea la 18 ani, pentru un pachet de ţigări. Acum patru-cinci ani mi-am dat seama că pot merge într-o direcţie mai coerentă. Împreună cu cîţiva prieteni, am făcut o asociaţie, m-am împotmolit cu hîrtiile, dar pînă la urmă am reuşit. Avantajul nu a fost decît o chestie de statut, că tot noi între noi am contribuit. Am obţinut sponsorizări de la firmele prietenilor. Dar legea sponsorizării e atît de ambiguă, încît le-am promis acestora că le dau banii înapoi, dacă le vine vreun control pentru cele cîteva milioane pe care le-am primit. În rest, mi-au dat tradiţionalul 2%.

În principiu, e strădania noastră, pentru că avem timp liber şi resurse de muncă, cu criza asta. Acum chiar am putut face o expoziţie frumoasă. Asta a fost cea mai frumoasă. Pentru că ideea de Muzeu al jucăriilor la noi nu există, abia acum prinde contur.

Am avut şansa să călătoresc mult low cost în ultimii, mă specializasem pe 1 euro dus, 1 euro întors şi 100 de euro taxe de aeroport. Am reuşit să mă duc la Londra, la Paris, la Nürnberg, de trei ori, ca să mă uit la jucării. Şi la Tîrgul Internaţional de Jucării, ca să văd cum a evoluat piaţa. Cel mai frumos e Nürnberg-ul, acolo se fac jucării de cîteva mii de ani.

Tot adunînd aşa, mi-am dat seama că am o colecţie de băiat, că figurine avem mai puţine... Aşa că, de cîţiva ani, ne-am străduit să aducem păpuşi, jucării de cauciuc de pe vremea lui Ceauşescu – se pare că dintr-un cauciuc indestructibil, că nu am văzut nici una stricată. 

Atunci lucrurile s-au mai complicat, s-a mai aglomerat un pic şi spaţiul, a trebuit să mai construim un garaj, pe care ni l-a dărîmat Primăria, fiind puţin ilegal. Am început să ne punem întrebări ce e jucărie şi ce nu e. De pildă, bicicletele, sau săniile, sau leagănele. De asemenea, obiectele de papetărie pentru copii...

Am reuşit, în cele din urmă, să punem jucăriile în nişte vitrine, la Clubul copiilor din sectorul 5, într-o sală. Veneau copiii, bunicii, părinţii de la dansuri, de la karate. Din păcate, erau cam aceiaşi copii şi bunici. Mai dădeam cîte o mică petrecere de 1 Iunie, participau o şcoală-două, le dădeam cîtva sucuri, cîteva prăjituri, cu 100 de lei făceai evenimentul. Chiar înainte de expoziţia de la Muzeul Naţional de Istorie, ne sună paznicul de la club că a fost un incendiu acolo şi să recuperăm ce mai putem din jucării.

Din fericire, nu au fost decît vreo două vitrine distruse, nu am avut pagube prea mari, am recuperat aproximativ 90% dintre ele. Doar vreo 20 de jucării au fost distruse. Restul erau (şi unele mai sînt încă) pline de rigips şi de zgură: vreo 2000, depozitate la un prieten la Clejani, deoarece clubul nu mai putea fi folosit. 

Înainte de expoziţie, a fost un weekend de coşmar în care toţi am spălat jucării. În primele zile la muzeu se simţea un miros înţepător...“

Jucării şi mode

La expoziţie, dl Cristian a grupat jucăriile tematic. În mijloc tronau mulţi Donalzi din cauciuc, de pe vremea lui Ceauşescu, mărişori, în costum „mariner“, cu etichete privind celelalte exponate.

O primă categorie era cea de maşinuţe. Din tablă, din anii ’60-’70, produse în Germania, Japonia, China. „O jucărie trebuia să reflecte exact modelul la modă. Cînd apărea Renault 8, de pildă, se făcea şi o jucărie Renault 8 destul de repede. Copiii vedeau ultimele mărci, apoi, şi le doreau şi ei. Existau şi maşini cu telecomandă, dar reprezentau cam a zecea parte dintr-un salariu. Erau la modă şi maşinile de poliţie şi de pompieri. Se aduceau şi maşinuţe din străinătate prin surse private, pachete, delegaţii. În România, în anii ’70, cînd preţurile erau stabile, o maşinuţă era în jur de 30 de lei, una cu telecomandă 100 de lei, în momentul în care o pîine costa în jur de 3 lei.“ – precizează Dumitru Cristian. 

Existau şi jucării făcute după alte tipuri de maşini destinate „oamenilor muncii“ – după cele utilitare: tractoare, motostivuitoare, buldozere. Puţine aveau mecanism cu baterii. Majoritatea, dacă le împingeai, făceau zgomot, scoteau scîntei. „Erau jucării ecologice. Acum am văzut la Nürnberg tocmai o întoarcere la aşa ceva: multe jucării chiar din lemn, inclusiv trotinete, maşinuţe.“ – spune Dumitru Cristian. 

Tot din tablă erau şi puşculiţele. Cea mai veche dintre ele e o cutie de bomboane făcută de Kandia prin anii ’50, cu cifru. Sînt multe variante ale ei, în diverse nuanţe. Cutiile metalice erau pentru grădiniţă, să-ţi pui sandvişul în ele. S-au fabricat din anii ’30 pînă în anii ’80. Jucăriile din tablă rezistau 30-40 de ani, se transmiteau mai multor generaţii.
Tot la capitolul „jucării pentru băieţi“ pot fi încadrate şi cele care reflectau descoperirile ştiinţifice ale epocii: de pildă, nave spaţiale, rachete, roboţi... Printre acestea era şi un Armatron – jucărie japoneză din anii ’70, un braţ articulat care avea mobilitate în toate direcţiile, cu ajutorul lui puteai întoarce obiecte mici. 

Japonia a fost cea mai mare producătoare de jucării înainte de China şi Thailanda – ne spune dl Cristian. Din China erau prezenţi, în expoziţie, celebrii muzicanţi, oameni sau maimuţe, care, cel puţin pe mine, una, m-au fascinat în copilărie.

Pentru fetiţe, existau păpuşi, dar nu cele precum Barbie: mai dolofane, mai puţin fotomodel, reprezentînd, probabil, alt tip de standard de frumuseţe. „Păpuşile cele mai scumpe erau cele cu aşa-zisul cap din porţelan. Pentru cei care nu aveau atît de mulţi bani, exista şi varianta mai simplă, cu capul din papier mâché, carton muiat, chituit, vopsit. Arăta ca cel de porţelan, dar se putea strica mai repede.“ – precizează Dumitru Cristian. 

Tot pentru fete erau maşinile de cusut în miniatură, dar funcţionale.  De altfel, păpuşile înfăţişînd meserii erau un trend al epocii. Printre ele se număra bucătarul cu tigaia în mînă, căruia, din nefericire, în expoziţe, îi lipsea clătita...

Mai puteau fi văzuţi urşi vechi (din cei care acum au ajuns la mare preţ), jucării ţiuitoare din cauciuc pentru bebeluşi, jocuri precum „Dacii şi Romanii“. De asemenea, o colecţie interesantă de fotografii ale copiilor din diverse epoci, cu jucăriile lor preferate alături.  Se pare că urşii erau de prin anii ’50, aveau mecanism cu arc şi copiau un Shuco german. „Era simplu să copiezi o jucărie estică şi nu te întreba nimeni nimic“, spune dl Cristian. De altfel, mărcile jucăriilor din colecţia sa, în special cele româneşti, sînt o problemă: în general nu sînt menţionate niciunde, şi, ca atare, e greu să alcătuieşti un catalog (singurele mai cunoscute  din România sînt Arădeanca şi Metaloglobus).  Expoziţia reprezintă doar o mostră a colecţiei Asociaţiei conduse de Dumitru Cristian. Pasul următor pe care el şi prietenii lui şi-l doresc este un sediu cu mai multe etaje, unde să facă un muzeu.

Pînă atunci, continuă să achiziţioneze jucării care, între timp, au început să capete oarece valoare, pe la tîrgurile de vechituri. De pildă, autobuzul ONT – pe care dl Cristian şi l-a dorit cînd era mic, dar părinţii nu au avut bani să i-l cumpere şi, ca atare, l-a achiziţionat abia la 40 de ani –  a devenit, mai nou, un fel de legendă urbană: preţul lui a crescut la cîteva sute de lei, pentru că – se spune printre vînzătorii de jucării – e o asociaţie de profil care nu te primeşte dacă nu-l ai. E drept că şi dl Cristian a întreţinut mitul, transformîndu-l în emblema asociaţiei sale şi fotografiindu-l, precum Amélie pe piticul de grădină, prin oraşele lumii cu diverse fonduri în spate...

Foto: muzeuljucariilor.ro