Clasa a opta și societatea...

Într-a opta eu încă purtam cravata de pionier. Oficial o purtam, dar, de fapt, aproape toată clasa a opta ne-am permis s-o ţinem doar în ghiozdan, în caz de... 

Într-a opta ţin minte că se petrecea, mai explicit, trecerea... Evident, trecerea de la stadiul de copil la cel de adolescent. Uniforma albastră de atunci devenea brusc sexy, o scurtai, o strîmtai, o purtai mai ţanţoş-provocator. Orele contau (mai ales că era, ca şi acum, an de examen), dar puţin diferit faţă de anii anteriori: erau şi pretexte pentru showing off-ul oferit băieţilor care îţi plăceau. Orice gest putea fi un spectacol, în faţa cuiva „de care îţi plăcea“.  

„De cine îţi place?“ devenise întrebarea fundamentală. Cînd un băiat îţi punea întrebarea, face to face, era un eveniment local. Acum, constat că, la generaţia fiului meu, întrebarea s-a schimbat. A devenit „Cu cine eşti?“. „Cutare e cu cutare...“ spun, nonşalant, copiii de azi dintr-a opta. Sună cam matur, ca şi cum diverse etape ar fi fost arse de la sine.  Ce înseamnă, la 14-15 ani, a fi cu cineva? A te săruta cu acel cineva, în mod certificat (din mai multe surse). Apoi, mai înseamnă să vorbeşti mai mult cu persoana respectivă cît eşti la şcoală, să mergi cu ea sau el pînă la poartă, în văzul tuturor; şi, eventual, să ieşi şi în timpul liber, în parc sau la filme.  

Dacă „eşti cu cineva“, nu e obligatoriu să îţi şi placă de respectiva persoană, aflu şi eu cu stupoare. Sînt cazuri de „cupluri“ care sînt împreună... de nevoie. Ce nevoie? Nevoia de „a fi cu cineva“, de a nu rămîne de... fraier, chiar cînd îţi place de altcineva. Am cunoscut un asemenea cuplu foarte liber: erau împreună, îşi puseseră şi poza pe Facebook, dar fiecăruia îi plăcea de altcineva, la care, nici unul, nici altul nu aveau acces. În fond, „a fi cu cineva“ e un fapt, iar „a-ţi plăcea de cineva“ e o stare. 

În afară de asta, clasa a opta – intrarea în adolescenţa... fierbinte – e momentul încercărilor. Acum se cam întîmplă primul fum şi prima bere, Doamne fereşte de... prima iarbă.  

Pentru majoritatea. Eu fac parte din rara şi anosta categorie a celor care nu au simţit nevoia să experimenteze ceea ce ştiau că nu au voie. Majoritatea, însă, experimentează. Mulţi experimentează, dar aproape la fel de mulţi se lasă, descoperind că nu le place cine ştie ce. Dar ce te faci cu cei cărora le place?  Printre cei care încearcă, mereu se găsesc şi unii care perseverează. Fie că e vorba de alcool, fie de ţigări, fie, şi mai grav, de droguri. Cu toţii ne dorim ca ai noştri copii să nu fie printre ei. Dar... 

Dar atunci cînd copilul meu şi a lui clasă, de la o foarte bună şcoală din Capitală, au plecat în excursie, deşi supravegheaţi, au reuşit, fără mari probleme, să-şi cumpere liniştiţi un rucsac plin de bere de la magazinul local. Unde nimeni nu numai că nu le-a cerut ID-ul, aşa cum am văzut noi în filmele americane, dar nici măcar nu s-a gîndit să-i întrebe cîţi ani au.  

La fel la Oktoberfest, un local din Centrul Istoric, unde o parte dintre respectivii copii au ajuns în timpul orelor de curs. Acolo i-au primit să stea să bea la masă, pînă cînd unei fetiţe i s-a făcut rău şi au fost nevoiţi să cheme Salvarea. 

Pe cei de la Oktoberfest nu i-a sancţionat nimeni. Pe fetiţa respectivă, însă, da: i-au scăzut nota la purtare pentru că a avut ghinionul să fie mai puţin rezistentă decît ceilalţi.  

Şi atunci care e soluţia, cînd Societatea nu te apără cu nimic? Poate doar cea pe care a adoptat-o o altă mamă, vigilentă: i-a urmărit, de-a dreptul, pe copii, chiar atunci cînd au închiriat o barcă. Ea a luat o hidrobicicletă şi s-a ţinut după ei, ca Miss Marple, demontînd o altă tentativă de alcoolizare.  

Pînă la urmă, nu mai e o poveste doar despre clasa a opta. Ci una despre copiii noştri şi o societate insensibilă, indiferentă şi, implicit, criminală, în care, dacă eşti părinte, trebuie să te ţii, la propriu, după a ta odraslă, pentru a fi cît de cît sigur. 

Cam aceeaşi concluzie pe care am tras-o atunci cînd copilul meu era mic şi treceam cu căruciorul pe lîngă maldăre de gunoi: mi-am dat seama că singura soluţie, dacă vreau să nu le mai văd, e să mă duc să le strîng eu.