Mulțimi și concerte
De cîte ori am fost la un concert, am fost fascinată de mulţimea de spectatori transfiguraţi, adorînd disciplinat trupele de pe scenă. De fiecare dată am simţit puterea manipulării fanilor de către subiectul adoraţiei lor, adoraţie care devine aproape un ritual religios.
La concertele Sting şi Scorpions am simţit din plin puterea muzicienilor şi nevoia de adoraţie a publicului. Dacă la Sting totul s-a încadrat în limite permise, concertul fiind bine organizat, iar muzicianul... disciplinat, la Scorpions lucrurile au scăpat uşor de sub control. Dezlănţuirea a avut şi partea ei bună, în sensul că trupa a oferit momente fascinante de solo-uri la baterie şi chitară, dar şi unele nu întotdeauna inspirate (dar foarte gustate) – precum dialogurile cu publicul şi dezbrăcarea pînă la brîu pe scenă (desigur toate programate şi intrînd într-un repertoriu al concertelor rock). Şi mai ales bis-urile finale, pentru care au fost lăsate deoparte, deliberat, multe piese celebre.
Concertul a fost un succes, cu siguranţă: trupa a fost punctuală, muzica – impecabilă, şi relaţia cu publicul profesionist – entuziastă. Pînă şi eu, una, care am o relaţie controversată şi schimbătoare cu muzica, care fac parte din categoria dificilă a persoanelor ce se lasă cu greu stăpînite de ceva exterior, mi-am dat drumul, cum se spune... M-am lăsat în voia muzicii, m-am lăsat manipulată în sens pozitiv, uitînd de îndoielile mele despre cum să te porţi la un concert rock şi cum să intri, semideliberat, în postura de adulator.
Scorpions au oficiat perfect, după toate regulile jocului, şi mulţimea a reacţionat la maxim. Concertul a dezlănţuit „fiara pozitivă“ din mulţime (chiar am constatat, la mai toate concertele la care am fost, că publicul e foarte disciplinat, bucurîndu-se în limite şi cu gesturi permise, aşteptate). Organizatorii, însă, cei de la Zone Arena, în mod special, au trezit cealaltă fiară în mulţime, şi anume cea... rea. Organizarea, la Zone Arena, e mereu sub orice critică. Nu contează cîte milioane plăteşti pe bilet, oricum eşti tratat ca şi cum ţi s-ar face o favoare că eşti primit acolo, pe micul tău loc tare, îngust şi jegos, orientat în altă direcţie decît scena, de pe care trebuie să întorci mereu gîtul ca să vezi ceva.
Asta dacă ai reuşit să intri în zona desemnată pentru spectatori, în sectorul unde ai locurile. Noi am reuşit cu greu. Am ajuns, din start, la poarta care trebuia, după ce ne-am luptat cu puhoaiele alergînd disperate spre locurile lor. Bodyguarzii destul de irascibili care acordau informaţii (!) ne-au spus că nu acolo avem locurile, ci la poarta următoare. La poarta următoare, unde am ajuns la fel de greu, ne-au informat că trebuie să ne întoarcem. Am făcut scandal, în vînt, la propriu...
Cînd ne-am întors, la poarta cea bună, ne-am trezit că era blocată. Înăuntru se făceau controale şi trebuia să aşteptăm. Deşi nu întîrziasem din cauza noastră. Stînd la gard, şi văzînd nepăsarea body-guarzilor, mulţimea ce fremăta pre-adulator a fost, brusc, străbătută de un fior: şi-a dat seama de puterea ei. A fost suficient ca o doamnă din frunte, foarte aranjată şi rujată, să ia cuvîntul – gen Ana Ipătescu (apropo – de ce i-or fi scos numele de pe bulevard?), ca scînteia să se aprindă şi să se răspîndească. Mulţimea s-a simţit brusc, nu ca la concert, ci ca la revoluţie, şi, în frunte cu un domn cu ochelari în negru – recunosc că nici eu nu eram departe...) a pornit cu asalt asupra gardului mobil. Gardul a fost împins, pe lîngă bodyguarzii care se cam albiseră la faţă, şi oamenii (toţi posesori de bilete, de la 300 de lei în sus!) au dat năvală înăuntru. Să-şi ia în posesie, cu forţa, drepturile.
Recunosc că nu a fost frumos, dar s-a dovedit a fi... sănătos. Am intrat, ne-am ocupat locurile. Ne-am bucurat de aceeaşi mizerabilă organizare la ieşire, unde am aşteptat minute întregi pe un culoar îngust, călcîndu-ne din nou în picioare şi călcînd, în acelaşi timp, pe resturi de sticle şi pahare de plastic.
A fost o dublă experienţă legată de mulţimi: cît de repede se pot inflama şi cît de uşor pot fi manipulate.
