Singurătate şi neputinţă
Mi s-a spus, de multe ori, să nu cred (doar) rău despre singurătate. Că singurătatea e cea care îţi redă libertatea propriilor opţiuni, îţi redă timpul tău personal, atît de preţios, te învaţă să te (re)descoperi şi să-ţi afli adevărata identitate, să te apropii, chiar şi dacă eşti capabil, de divinitate...
Toate acestea, însă, vin după. După ce înveţi să gestionezi părţile practice, şi neplăcute, ale singurătăţii. Şi abia apoi după ce îi stăpîneşti – dacă îi stăpîneşti – infinitele angoase.
Recunosc că frica de singurătate a fost (şi mai este) una dintre cele mai mari temeri ale mele. Cu atît mai mult cu cît, odată cu trecerea anilor, dintr-o persoană dornică de comunităţi şi împărtăşiri, am început să devin mai curînd mizantropă şi să simt, cumva, ameninţarea singurătăţii în ceafă...
Tocmai de aceea, poveştile unor oameni singuri din jurul meu m-au impresionat mai puternic, le-am simţit aproape direct pe propria-mi piele. Poveştile unor oameni care nu au reuşit să-şi gestioneze, practic, propria singurătate. Unul dintre ei trăia singur, şi mulţumit de propria-i singurătate, altfel productivă, de ani. Era sănătos şi putea să iasă, să lucreze, să se aprovizioneze, să călătorească. Sistemul funcţiona şi omul era mulţumit. Nu-i trebuia mai mult, relaţiile cu cei din jur şi le doza după propriu-i gust, ca să nu se simtă sufocat de ele şi ca să nu-i afecteze rutina creativă. Pînă cînd, într-o zi, i s-a făcut rău. Atunci, singurătatea şi valorile acesteia au fost reevaluate: nu era nimeni în jur care să-l ducă la spital, într-un moment de criză... Situaţia s-a rezolvat fericit, cineva l-a dus la spital, problema de sănătate s-a dovedit rezolvabilă, lucrurile au reintrat pe făgaş. Dar momentul respectiv, de panică – şi a lui şi a mea anticipativă, speculativă – a rămas.
Ştiu că nu trebuie să ne structurăm existenţa după momentele de criză. Dar nu putem să nu ţinem cont de ele. Nu putem să le lăsăm să ne găsească nepregătiţi. Aşa cum s-a întîmplat în cazul altor doi oameni pe care îi cunosc, care, în copilăria mea, mi se păreau chiar un exemplu de cuplu. La bătrîneţe, din păcate, nu au mai fost aşa: amîndoi au făcut Alzheimer, ea – o formă blîndă, el – una agresivă. Combinaţia dintre cele două, singurătatea, în doi, a unui cuplu fără copii a dus, de astă dată, la o situaţie tragică: am descoperit că aceştia trăiau în mizerie insuportabilă, aproape fără mîncare. Din sărăcie? Nu. Veniturile lor ar fi fost suficiente să le acopere cheltuielile zilnice într-un mod confortabil. Din proastă gestionare, datorată slăbiciunii minţilor lor. Asociată cu o intuiţie omenească greşită: singura persoană care se mai ocupa de ei, contra cost, era un vecin care, literalmente, îi storcea de bani. Cu acordul lor inconştient: chiar în cele mai îngrozitoare situaţii, cei doi nu acceptau decît ajutorul lui.
Deja de la singurătatea... metafizică am alunecat, rapid, la forma ei mai simplă şi îngrozitoare: singurătatea fizică, neputincioasă, degradantă. Cea din care uneori numai servicii specializate te mai pot scoate.
Dacă respectivele servicii te acceptă: pe doamna din cuplul respectiv Salvarea nu a vrut să o ducă la spital decît cu... intervenţii, pentru că igiena ei personală lăsa zdravăn de dorit. De asemenea, femeile de la agenţia cu care vorbisem, să vină să aibă grijă de ea după spitalizare, nu au acceptat să lucreze în apartamentul lor decît dacă acesta ar fi fost proaspăt zugrăvit şi ei şi-ar fi luat o maşină de spălat automată. În astfel de situaţii extreme, cînd ajungi la limita de jos (dacă există vreuna) fără să mai conteze cine ai fost în viaţă şi ce ai făcut, pe cine ai iubit şi ce ai creat, angoasele şi teoriile legate de singurătate nu se mai pun. Te poţi gîndi doar, de-a dreptul: Pe oamenii care ajung în astfel de situaţii cine-i ajută? Există vreo felie din sistem care să se ocupe de ei?
Am înţeles că îi poţi declara „caz social“ la Primărie. Asta dacă se încadrează în plafonul de venituri şi de iresponsabilităţi. Altfel, numai vreun Batman sau Spiderman specializat pe linia compasiunii, care să apară cînd e mai mare necazul, mai acută neputinţa, mai neagră singurătatea...
