Fac parte, din nefericire, dintr-o familie puţin numeroasă. Mi-am dorit întotdeauna să am o familie mare, ca-n filmele italiene, sau măcar cele americane, care stă la mese interminabile de sărbători şi turuie gureş. În realitate, nu a fost chiar aşa. Am o familie restrînsă, cu mulţi membri răspîndiţi prin lume. Şi, dintre cei aici prezenţi, nu toţi capabili să se înţeleagă unii cu alţii.
Departe de a fi perfect, Bușteniul în plin sezon de schi e pitoresc. Pîrtia Kalinderu e aglomerată, și apreciată cel puțin de unii dintre schiorii ce au ales-o (mai ales că, recent, s-a inaugurat acolo și un Fun Park). Peisajul Bucegilor e mereu impresionant. Interesant de studiat este, însă, industria de sezon ce se creează în jurul tuturor acestora.
Am avut ocazia, în ultima perioadă, să ajung în diverse locuri, nici unul dintre ele foarte plăcut, în care a trebuit să aştept destul de mult pentru a-mi rezolva treburile ce mă aduseseră acolo. De ce? Simplu: pentru că era coadă. Pentru că erau alţi semeni de-ai mei, mai harnici, ce ajunseseră în respectivul loc înaintea mea.
Vorbeam, în numărul trecut, despre anunţurile vrăjitoarelor de pe site-ul vrăjitoare-farmece.ro. Pentru a-şi dovedi credibilitatea, 9 dintre cei 12 vrăjitori şi vrăjitoare, prezenţi acolo, fac apel la provenienţa lor divină. Unii dintre ei o fac printr-un discurs aparent impersonal:
Despre identitate discutăm frecvent, variat, cu nuanţe. Este sentimentul de a te simţi acasă, familiar, bine. Toate comunităţile de care ne ataşăm ne conferă identitate, sentimentul de a fi noi înşine, dar nu singuri, ci ca membri ai unui grup care este al nostru.
„Desemnată lidera incontestabilă a vrăjitoarelor chiar din anul 1994, Vrăjitoarea Irina Primavera a fost prima din România care a participat la congresele internaţionale ale vrăjitoarelor organizate în fiecare an. Ea a cîştigat nenumărate premii la aceste congrese, fiind recunoscută internaţional."
Anul acesta am realizat, cu ceva stupoare, că se împlineşte un număr destul de semnificativ de ani de cînd am terminat liceul. Ocazie cu care mi-am adus aminte, pe scurt, cum a fost liceul meu din perioada comunistă.
În fiecare an, după ce ninge şi zăpada se topeşte, vine vremea cea mai rea a Oraşului nostru, altfel iubit. Atunci, din păcate, ies la iveală lucruri care, pe sub zăpada curată, printre copacii înfloriţi sau frunzele ruginii sînt mai puţin vizibile: şi anume, murdăria şi precaritatea spaţiului în care ne învîrtim.
E a doua oară cînd ajung, de sărbători, în comuna Cernat, judeţul Covasna (după ce treci de Sf. Gheorghe spre Tîrgu Secuiesc). La dl Bela. Bela Csaki, de fapt. Soţul doamnei Eniko, al cărei nume îl poartă pensiunea lor, la care am stat. Dl Bela e mustăcios şi falnic. Dna Eniko e delicată şi mereu zîmbitoare.
Muzeul Satului din Cernat (comuna Cernat, județul Covasna) a fost înființat în 1973, de către Pal Haszmann, în curia, parcul și grădina grofului local Gyula Damokos.
M-am nimerit la un spectacol de stand-up comedy chiar în prima zi de Crăciun. La Cafe Deko, cineva striga în faţă, precum la restaurantele din Grecia în care chelnerii te trag de mînecă să intri, că mai sînt bilete pentru reprezentaţia din acea seară. Am luat şi am intrat, pentru că de mult îmi tot dorisem să merg la un asemenea show.
Iarna, precum se știe, e cîntată și răscîntată de poeți: fie ea zglobie, ca-n Iarna pe uliță a lui Coșbuc; fie „cumplită”, dar pînă la urmă pașnică, precum în Iarna lui Alecsandri; fie „decor de doliu, funerar”, în stil bacovian.
Perioada postului Crăciunului nu e doar una de abstinenţă şi autoanaliză, ci şi cea în care se vînd cele mai importante produse şi evenimente destinate Crăciunului. De la sfîrşitul lui noiembrie pînă la cel al lui decembrie, magazinele, restaurantele şi agenţiile de turism se întrec în oferte, iar industria entertainment-ului muzical de sezon abundă în concerte.
Am citit, de curînd, un roman poliţist apărut la Editura Trei: Aşa ceva nu se întîmplă niciodată, de Anne Holt (2010, traducere de Liliana Urian). Despre Anne Holt aflu că este fost ministru al Justiţiei în Norvegia, dar şi avocat, procuror, publicist la televiziune (pe lîngă, evident, autoarea unor serii de romane poliţiste de succes).
AFI Palace este cel mai mare mall din București și cel mai aproape de teoriile consumeriste legate de acest gen de spații comerciale: cel mai capabil să ne ofere (nouă, vizitatorilor) o hiperlume – simulacru îmbunătățit al realității imperfecte în care ne mișcăm. Și tocmai de aceea, e fascinant și înspăimîntător în același timp.
Să mergi la teatru a rămas, cel puţin pentru mine, un eveniment. Cu totul altceva decît mersul la film, pe care-l privesc ca pe o evadare din cotidianul de multe ori cenuşiu. Acolo, în întunericul sălii de cinema, eşti, pînă la urmă, singur cu personajele din film, asemenea eroinei interpretate de Mia Farrow în Trandafirul roşu din Cairo.
Cînd am descoperit pentru prima dată Sarra Blu, acum cinci ani, de Crăciun, mă uitam în vitrinele lor precum Fetița cu chibrituri la imaginile închipuite în luminile flăcărilor.
Am văzut, de curînd, filmul Europolis, în regia lui Cornel Gheorghiţă, cu Adriana Trandafir, Áron Dimény. Îmi plăcuse, pe vremuri, romanul lui Jean Bart. Iar despre film ştiam că a primit de curînd Menţiunea specială a Juriului la „Festival des Films du Monde“ – Montréal, 2010.
Cînd eram mică, pe vremea lui Ceaușescu, Crăciunul nu se recunoștea oficial. În fiecare an îmi doream, ca, în afară de pomul pe care ni-l făceam acasă, să fie și Orașul implicat în sărbătoarea cea mai dragă mie. Orașul însă, pe vremea aceea, făcea și el ce putea: punea, pare-mi-se, ceva beculețe pe calea Victoriei, prin zona Pieței Palatului, de Anul Nou.
Am văzut, recent, două filme cu adolescenţi, care, pe scurt, m-au îngrozit: Twelve (Joel Schumacher, 2010) şi The Social Network (David Fincher, 2010). Nu prin calitatea lor, care, de altfel, nu e deloc asemănătoare (dacă Twelve e, în opinia mea, un eşec, The Social Network e un film posibil), ci prin personajele celor două producţii.
Am participat, de curînd, la un eveniment organizat chiar într-un scop nobil. Şi, de altfel, bine organizat, în care fiecare îşi ştia rolul şi şi-l performa „conform planului“. În sală nu erau mulţi oameni, ci atîţia cît trebuia, doar cei strict conectaţi cu respectiva acţiune socială.
Acum cîteva zile am fost la o petrecere, de familie, care, în sfîrşit, mi-a reabilitat concepţia asupra acestui fel de celebrări în general: un party de Sfinţii Mihail şi Gavril în care, în primul rînd, toată lumea era foarte civilizată. Ce mare lucru, veţi spune, şi pe bună dreptate, ca o petrecere să fie civilizată? Din ce familie grobiană trebuie să provii ca să te mire un asemenea lucru subînţeles?
Mergînd spre Icoanei din Lahovary, mi-a atras atenția o curte îngrijită, altfel decît majoritatea, în locul fostului restaurant Esperanto: cu multă verdeață, flori, scaune cu spătare neașteptate și destule obiecte mici aparent inutile, dar de fapt capabile să „încălzească” locul.
Rana Foroohar și R.M. Schneiderman analizează (în Newsweek din 15 noiembrie a.c.) actuala situație a crizei și a șomajului generat de aceasta în SUA. Unele dintre posibilele soluții de ieșire din criză ne-ar putea interesa și pe noi, în România.
Filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Ceauşescu, mi-a stîrnit diverse tipuri de reacţii: ba mi s-a părut că personajul central iese „prea bine“, prea isteţ, ba prea uman ori prea comic; ba prea naiv, ba prea victimă a dezinformărilor celorlalţi. Mi s-a mai părut că, în ceea ce priveşte ultima perioadă, cea mai „feroce“, de sfîrşit al anilor ’80, nu sînt redate destule amănunte în mod real horror.
În România, în continuare (ştiu că am mai spus acest lucru într-un număr mai vechi pe aceeaşi temă, făcut acum cîţiva ani...) oamenii cu diferite feluri de dizabilităţi... nu există. Mai concret, nu pot fi văzuţi de noi, ceilalţi, fără dizabilităţi (aparent) normali, aproape nicăieri în spaţiul public. Nu-i vedem decît foarte rar plimbîndu-se printre noi prin parcuri, luînd masa la restaurant sau intrînd la un spectacol. Ce să mai vorbim de... îmbrîncindu-se alături de noi prin mijloacele de tra
Despre nevăzători nu ştiam mare lucru. Doar locurile comune care îţi trec pe la urechi sau prin faţa ochilor din filme, cărţi ori poveşti de familie. Din ele transpar personaje în general tragice sau legate de lumea interlopă. În cel mai bun caz eroi romantici. În viaţa de toate zilele, lucrurile nu mai stau aproape deloc aşa. Mulţi nevăzători trăiesc o existenţă din multe puncte de vedere normală, datorată, într-o mare măsură, progresului tehnicii.
Am citit, recent, romanul Cel pe care ţi-l doreşti (...e mai aproape decît crezi) de Jill Mansell (traducere de Liliana Andronache, Leda, 2009). Din titlu îţi poţi da seama că e vorba de un roman-reţetă: unul care îţi dă sfaturi despre cum să reuşeşti în viaţă şi în dragoste, dar nu de-a dreptul, ci aplicate la o situaţie sau alta.
„Un principiu imuabil mă frămîntă zău / Dacă este sau nu este Bunul Dumnezeu / Infinitu’ bată-l vina, tare e complex / Mă apucă nihilismul de mă doare-n plex.“ Versurile de mai sus, din fericire, nu fac parte din încercările mele lirice „despre lume şi viaţă“. Ci dintr-un cîntec al Planetei Moldova – „Infinitul lăutăresc“. Acesta este una din „piesele de rezistenţă“ de pe ultimul album al Planetei Moldova (+Febre 39).
Pe Calea Moşilor, în zona veche, dau de o firmă simplă: Reparaţii cojoace şi haine din piele. De altfel, acea parte a oraşului, se ştie, e „specializată“ în meseriaşi. Sau în ce a mai rămas din ei. Vizavi de pielărie se află un cizmar şi un coafor particular (nu genul „de fiţe“). Alături, un anticariat şi... o casă părăsită. Din vitrina atelierului se vede o maşină de cusut. Veche, manuală.
Pe 7 octombrie a apărut, la Editions de Seuil și simultan în alte 12 țări, volumul Fragments: Poems, Intimate Notes, Letters de Marilyn Monroe. Acesta cuprinde poezii, însemnări și scrisori, toate inedite, semnate de actriță. Și revelă o Marilyn disperată, gata să se sinucidă, dar și înzestrată pentru literatură.
Julia Roberts a fost eroina adolescenţei mele prelungite (sau cu siguranţă una dintre ele): personajele ei mi-au împrumutat şi imprimat o serie din idealurile romantice facile prin care, în general, „trebuie“ să treacă orice fată medie care se respectă. Pretty Woman (1990, regia Garry Marshall) – Cenuşăreasa anilor ’90 – este unul dintre acestea.
M-am învăţat, de-a lungul timpului, să nu mă mai enervez din cauza lucrurilor excesiv de concrete. Să nu le iau prea tare în serios, să le trec, din start, la categoria „neesenţiale“; să fiu „Zen“, cum spun multe dintre cunoştinţele mele (bănuiesc că fără să ştie exact ce înseamnă). Unele dintre acestea sînt strict „calamităţi domestice“. Necazuri utilitare, legate de robinete, calorifere, instalaţii electrice, uşi, ferestre.
La Kinodiseea, primul festival de film pentru copii, şi, mai nou, şi pentru adolescenţi, din România, aflat la a doua ediţie anul acesta, am reuşit să văd doar un singur film. Sebbe, în regia lui Babak Najafi, o producţie Suedia 2009. Sebbe nu e, în nici un caz, un film pentru copii. E destinat strict celor peste 14 ani, adolescenţilor.
În general preferăm să nu ne gîndim la sfîrșitul vieții. Cu toate acestea, e sănătos să ne punem întrebări, cel puțin uneori, și să definim corect scopurile cercetării medicale în domeniu. Este, de asemenea, important să ne întrebăm cît ne poate ajuta știința în eforturile noastre de a păcăli moartea.
Propoziţia de mai sus nu se referă la vreun remake al filmului, deja clasic, Angela merge mai departe. Angela este numele unei românce plecate, conform unui pattern cunoscut de ceva timp, să lucreze ca menajeră pentru o doamnă venerabilă din Italia. Într-un film. Mar Nero, în regia lui Federico Bondi. Cu Dorotheea Petre, Ilaria Occhini, Maia Morgenstern, Vlad Ivanov şi Corso Salani. Coproducţie italo-franco-română ce a avut recent premiera.
De cîțiva ani, mass-media lansează prognoze dintre cele mai îngrijorătoare în privința... bărbaților. S-a spus că bărbații sînt în declin, că a început războiul împotriva lor, ba chiar că li se apropie sfîrșitul.
Mîncarea, cel puţin pentru noi, cei copilăriţi pe vremea lui Ceauşescu, era, fără doar şi poate, un imperativ. Oamenii mari din jurul nostru făceau eforturi uneori disperate (e adevărat, mai puţine în anii ’70, spre început) să... ne hrănească. Nu zic că eram, Doamne fereşte, singurii într-o atare situaţie. Generaţia părinţilor noştri a făcut foame mai rea după război.
Odeon Studio - teatru și artă contemporană. Așa se va numi noua sală a Teatrului Odeon, ce se va inaugura astăzi, la ora 19, cu premiera Blifat, de Gabriel Pintilei, în regia lui Alexandru Mihail.
Nu am ştiut niciodată – aşa cum am mai spus, şi în alte rînduri – să mă bucur de natură în mod firesc. Şi totuşi, în puţinele mele momente de comuniune cu aceasta, am simţit, pompos vorbind, contactul cu… nemărginirea. Da, sună pompos, mazilian chiar (à la Theodor Mazilu), dar atît în faţa înălţimilor ameţitoare cît şi a „mării celei mari“ ai, într-un fel sau altul, sentimentul urieşimii lor şi al nimicniciei tale.
„Oraşul meu este mare, frumos şi îngrijit. El are străzi largi, curate şi pavate. Pe marginea lor cresc copaci uriaşi, umbroşi. În centru se află clădirile impunătoare ale Teatrului Naţional, Hotelului Intercontinental şi Universităţii…“ Într-un stil asemănător sunau compunerile noastre de prin clasa a VII-a, cu variante în engleză, franceză sau chiar rusă.
Hălăduind prin Giuleşti Sîrbi, primul care ne iese în cale este domnul de la magazinul local: „Am ales să stau la casă de bunăvoie. Aici nu eşti la comun cu toţi. Eşti în curte la tine. La casă nu e un lux. E o muncă în plus. Ai responsabilităţi mult mai mari. Dar este alt grad de mulţumire sufletească“.
De cînd mă ştiu, mi s-a părut că Bucureştiul meu natal e, desigur, un mare oraş al patriei, o metropolă…, dar, în acelaşi timp, şi un imens sat. Sau, mai bine zis, un conglomerat de sate adunate, de-a valma şi cu furca, sub acelaşi „acoperiş“…
