Oraşul meu

„Oraşul meu este mare, frumos şi îngrijit. El are străzi largi, curate şi pavate. Pe marginea lor cresc copaci uriaşi, umbroşi. În centru se află clădirile impunătoare ale Teatrului Naţional, Hotelului Intercontinental şi Universităţii…“

Într-un stil asemănător sunau compunerile noastre de prin clasa a VII-a, cu variante în engleză, franceză sau chiar rusă… Versiunea extremă o putem găsi în poeziile lui Bacovia: „Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito, / (…) Pe catafalc, de căldură-n oraş, / Încet, cadavrele se descompun / Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat;“ (George Bacovia, „Cuptor“).

Formula aproape de mijloc o găsim în realitatea propriului oraş. Desigur, depinde de zona în care locuieşti: există părţi din Bucureşti absolut fermecătoare… Şi altele cît se poate de pitoreşti, cu accente de-a dreptul Dodes’ka-den-ice.

Zona mea, aproape de Piaţa Traian, poate fi una dintre acestea din urmă. Ai putea spune că e un soi de „sat la oraş“, apropo de dosarul din acest număr. Dar ideea de sat, în cît din imaginarul colectiv ne-a mai rămas, presupune, pe lîngă viziunea topîrceniană („Cînd te duci pe drumul mare / La plimbare, / Este praf de nu te vezi;“ – „Vara la ţară“, după Al. Depărăţeanu) şi una cvasiidilică. Tradiţionalistă. Semănătoristă.

Nimic din toate acestea în fostul sat încă nedevenit oraş de pe lîngă Piaţa Traian. Conotaţiile comunitare idilice s-au transformat, în cazul de faţă, mai curînd într-unele horror: nici un „bade“ de prin faţa caselor cîndva falnice, acum dărăpănate, ce se înşiră pe linia tramvaiului, nu pare sfătos, şugubăţ sau înţelept. Mai curînd ameţit de băutură şi supărat pe cohorta de coorăşeni ce i se înghesuie prin faţă. Pe feţele multora dintre cei aşezaţi „la portiţă“ ceea ce se citeşte e, cred, agresivitate latentă. Cu alte cuvinte, nu sar la gîtul tău aşa, fără vreun motiv, dar abia aşteaptă să găsească unul…

Nu o să vă vină să credeţi, dar se întîmplă aşa nu doar cu „lupii tineri“, ci şi cu membrii mai venerabili ai haitei. Despre care s-ar presupune că sînt şi mai înţelepţi.

La Mega Image-ul din zonă, un domn de vreo 60 de ani a urlat, pur şi simplu, la mine, să mă dau din faţa standului de pîine. Era evident că adăstam acolo încercînd să aleg… pîine. Trecînd cu taxiul pe o străduţă învecinată, un alt „cetăţean“, ceva mai tînăr, a început să alerge după taxi, înjurîndu-l pe şofer că nu l-a lăsat să treacă.

La cea mai absurd-dementă scenă am asistat într-un 133 (ce-i drept, mai departe de zona în cauză, dar îndreptîndu-se spre ea…): o doamnă supraponderală, îmbrăcată ostentativ, s-a aşezat pe un scaun faţă-n faţă cu un domn cam de aceeaşi vîrstă (vreo 50-60 de ani). Domnul a închis geamul. Doamna a văzut şi a început să ţipe la domnul în cauză să-l deschidă. Ba chiar s-a ridicat s-o facă ea însăşi: ocazie cu care a constatat că era blocat. Atît i-a trebuit: a ţipat la omul din faţa ei să-l deschidă că se sufocă. Acesta, aparent calm, i-a dat exact răspunsul potrivit în incorectitudinea lui politică: i-a spus că se sufocă pentru că e grasă.

De aici încolo, doamna şi-a ieşit total din fire. S-a dovedit o urmaşă demnă a mahalagioaicelor lui Caragiale, capabilă să-şi repereze singură onoarea nereperată: din toată tirada ei, un adevărat delir cu tentă literaturizantă, am reţinut doar un oximoron… gotic: l-a numit pe duşmanul de vizavi „mort-viu“.

Expresie care mi-a produs o mică revelaţie: satul de la oraş din zona mea, şi din altele asemănătoare ale Capitalei, e unul gotic. Un soi de combinaţie între Gotham City-ul lui Batman şi satul din Răscoala. Un loc în care înţelepţii zonei sînt un coşar burtos care de fapt nu e, probabil, coşar, care cerşeşte aproape cu forţa în faţa Stării Civile a sectorului 3 şi un moş beţiv, dar posesor al reglementarei bărbi albe, care aproape se agaţă de tine să-i dai bani în faţa singurului magazin non-stop din perimetru.

Iar animalele locului sînt cîţiva dulăi hămesiţi, alungaţi să zburde pe străzi de stăpînii lor care confundă, evident, spaţiul public cu cel privat şi consideră oraşul un mare WC. Şi o junglă în care scapă cine poate.