De ce nu putem trăi veșnic?
În general preferăm să nu ne gîndim la sfîrșitul vieții. Cu toate acestea, e sănătos să ne punem întrebări, cel puțin uneori, și să definim corect scopurile cercetării medicale în domeniu. Este, de asemenea, important să ne întrebăm cît ne poate ajuta știința în eforturile noastre de a păcăli moartea.
În ultima jumătate de secol, sistemul medical a redus atît de mult numărul deceselor în prima și a doua parte a vieții, încît majoritatea oamenilor moare acum mult mai tîrziu, iar populația globului, în ansamblul ei, este mai bătrînă decît înainte. Speranța de viață se află încă în creștere peste tot în lume. Principalele cauze ale morții, azi, sînt însuși procesul de îmbătrînire și bolile pe care aceasta le provoacă – fie cancerul care face celulele să se înmulțească incontrolobail, fie Alzheimer –ul care, la polul opus, determină moartea prematură a celulelor creierului.
Pînă în 1990 demografii au prezis că tendința de creștere a speranței de viață va înceta în scurt timp. Nimeni nu a intuit continua creștere a acesteia. Oamenii de știință încă se mai obișnuiesc cu ideea că îmbătrînirea nu e un proces cu dată fixă, că media de viață nu a atins o limită. Dacă certitudinile privind îmbătrînirea s-au prăbușit, ce a mai rămas? Ce ne poate spune cu adevărat știința despre procesul de îmbătrînire?
Thomas Kirkwood, autorul articolului "Why Can't We Live Forever", ne propune cîteva posibile răspunsuri. În momentul morții, celulele organismului mor. Cu o singură excepție: cele reproductive. De aici apare întrebarea pe care și-au pus-o de-a lungul timpului specialiștii în procesul de îmbătrînire: de ce evoluția nu a făcut ca toate celulele noastre să se bucure de aparenta imortalite a celor reproductive?
Se pare că doar hidra a răspuns la această întrebare: ea se regenerează pentru că, în cazul ei, celulele reproductive îi pătrund în organism. Pe cînd la cele mai multe animale multicelulare nu se întîmplă așa: ele își au locul lor binestabilit, ceea ce le permite celorlalte să se specializeze pentru fiecare din funcțiile oragnismului.
Un alt proces care ar putea contribui la prelungirea vieții omenești pe care autorul articolului îl semnalează e sinuciderea celulară (apoptosis): celulele „avariate” se sinucid, protejînd restul organismului de riscul îmbolnăvirii de cancer. Thomas Kirkwood și colegii săi cercetători au descoperit că, atunci cînd gradul de distrugere al celulei trece un oarecare prag, aceasta intră într-un stadiu în care poate îndeplini funcții utile organismului, dar nu se mai poate divide. Dacă ar putea să redea o oarecare capacitate de reproducere acestor celule, oprind, în același timp, riscul cancerului, oamenii de știință ar reuși, măcar, să scurteze perioada de boli cronice de la sfîrșitul vieții.
Da, e posibil să se descopere tratamente care să ne ușureze moartea. Dar de aici pînă la nemurire...
O selecţie de articole din numărul special dedicat de Scientific American sfîrşitului găsiţi aici
