Ani de liceu
Anul acesta am realizat, cu ceva stupoare, că se împlineşte un număr destul de semnificativ de ani de cînd am terminat liceul. Ocazie cu care mi-am adus aminte, pe scurt, cum a fost liceul meu din perioada comunistă.
La liceu am fost la sfîrşit de ani ’80, în cea mai rea perioadă ceauşistă. Liceul pe care l-am făcut în ultimii doi ani şi jumătate a fost Şcoala Centrală de azi, „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci. Ce grozav... ar spune probabil mulţi, pentru că, evident, e vorba de o şcoală de prestigiu. Şi pe vremea aceea era tot o şcoală de prestigiu, în ciuda denumirii sovietice – „Zoia Kosmodemianskaia“. Era unul dintre cele două licee de filologie-istorie din Bucureşti (celălalt fiind „Iulia Hasdeu“), la care nu se intra uşor, mai ales că făceam parte din generaţia, numeroasă, a decreţeilor.
Eu una am avut norocul – sau ghinionul să sosesc la „Zoia“ de-abia în clasa a IX-a, după mulţi ani de şcoală generală şi puţini de liceu la fostul „Creangă“ (devenit, în anii ’80, de Textile şi Pielărie, asemenea multor altor licee teoretice din Bucureşti transformate, după directivele ceauşiste, în unele industriale). Liceul „Ion Creangă“ era unul normal, cu un număr relativ egal de băieţi şi fete, cu activităţi camaradereşti, petreceri, excursii...
Sosită, cu eforturi (examen de diferenţă la latină şi un transfer complicat), la „Zoia“ în clasa a X-a, aş putea spune că am avut un şoc: am căzut în mijlocul unei lumi aproape exclusiv feminine, străbătute de şoapte, zvonuri şi bîrfe... Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie la o primă vedere – eu poposind acolo dintr-o lume camaraderească şi sportivă... Marea feminină m-a înecat, cel puţin la început. Îmi amintesc cum o colegă de-a mea, care apoi mi-a devenit chiar prietenă, s-a aşezat, din prima zi, alături de mine în bancă şi a început să mi-i bîrfească pe toţi din clasă. Ce-i drept, într-un mod simpatic şi alert – dar care atunci mi s-a părut îngrozitor.
Mai tîrziu, reluînd scena, mi-am dat seama că, de fapt, ea a făcut oficiile de gazdă şi mi-a prezentat, într-un stil mai colorat şi mai implicat, „colectivul“. Atunci însă, prezentarea ei, asociată cu o vizită la directoare însoţită de reproşuri pe tema ţinutei mele (se pare că tenta ei hippie, ce implica o vestă de piele peste uniformă şi o eşarfă roşie, nu ţinea...) m-au făcut să cred că am nimerit de-a dreptul în Infern.
După un timp, am început să mă adaptez la mediul „zoist“ (e drept că niciodată pînă la sfîrşit) şi să-i văd şi părţile bune: existau, cel puţin la unele materii de specialitate, profesori de un nivel cert peste medie, care impuneau standarde mai ridicate decît eram eu obişnuită la clasa mea de mate-fizică de dinainte. La română, de pildă, am învăţat că orice comentariu literar trebuie să aibă un background teoretic şi că, fără să citeşti opera de bază şi unu-doi critici despre respectivul autor, nu are rost să te arunci să scrii...
De asemenea, am realizat că povestea cu stricteţea ţinutei e mai mult decît relativă: erau perioade şi perioade, profesori şi profesori... Dacă la ora de economie politică trebuia să scoţi orice pulover colorat şi să pui bentiţă, la altele puteai să nu ai nici uniformă: aveam o colegă care tricota de zor (chiar în clasă) şi care venea la şcoală cu fuste lucrate de ea, de diverse culori (ţin minte una verde) peste sarafan; şi o alta care îşi făcuse o fustă gen uniformă, dar mult mai largă, mai cloche, şi dintr-un material mai bun.
În ce le priveşte pe colegele mele, am descoperit printre ele un grup nonconformist, care asculta Beatles, Rolling Stones şi Bob Marley, şi nu avea nici cea mai mică legătură cu preceptele socialiste. Să chiuleşti de la ore ca să cînţi şi să joci badminton, discutînd pe teme „existenţiale“ pe alocuri, nu putea fi ceva rău....
Ci un mod de viaţă. Care, alături de meditaţiile de acasă (cred că e deja un lucru ştiut că sistemul de învăţămînt de atunci era, practic, dublat de unul privat), m-a ajutat să ajung la sfîrşitul liceului fără să rămîn veşnic frustrată şi depresivă. Cu consecinţe, totuşi, asupra felului meu de a fi: m-a făcut să devin mai curînd spectator decît actor, şi să prefer evaziunile, implicărilor directe...
