La Horezu sînt multe de văzut ( pe lîngă celebra mînăstire…): biserica Olari-Covreşti este un posibil obiectiv. Aceasta a fost construitǎ în 1826 de Stanciu Covrea. Nu poate fi încadratată într-un stil arhitectural distinct, fiind mai curînd tipică pentru cele săteşti de început de secol XIX.
Pe cît de frică mi-e de zborul adevărat, cu avionul, pe atît de mult îl iubesc pe cel inventat şi controlat de oameni. Nu pe cel riscant, pe care ţi-l oferă roller coaster-ele noi şi nebune, care te dau peste cap cu o viteză ce ţi se pare a luminii… Pentru fricoşi, există carusele şi trenuleţe lente, în care contează alunecarea, şi nu zdruncinătura. Dulceaţa mişcării, şi nu abruptul ei.
Sînt o „fată de oraş“, născută şi crescută în Bucureşti. Sună, probabil, pentru unii, a laudă, dar nu asta era intenţia mea; vreau pur şi simplu să spun că nu am împărtăşit în totalitate privilegiul (din punctul meu de vedere) altora: şi anume să merg în vacanţe la ţară, să zburd în aer liber cu mieii, vacile şi găinile, să mă joc cu verii şi verişoarele prin iarbă, fîn sau păpuşoi…
Sînt oameni, mulţi, cărora le place răgazul. Se lasă în voia huzurelilor de orice fel, destinşi, fireşti, fără mustrări de conştiinţă. Privesc timpul liber ca pe ceva la fel de palpitant ca şi timpul activ, pe care-l petreci cînd ai ceva important de făcut sau eşti cu cineva la fel de însemnat.
Există, în Bucureşti, spaţii consacrate pentru vechii meseriaşi: unul dintre acestea este zona Unirii-Moşilor-Colţei-Piaţa Rosetti. Acolo găseşti şi croitori, şi cizmari, dar şi bijutieri, reparatori de biciclete, de telefoane mobile, marochineri, confecţioneri de accesorii pentru nunţi, chei şi… jaluzele.
Există, în continuare, cel puţin pentru mine, spaţii pe care le străbat adesea, dar pe care le simt nefamiliare. Ca şi cum locul meu nu ar fi în ele, nu m-aş potrivi nicicum acolo.
Oriunde ajungi prin lume, dacă te afli prima oară, sau, pur şi simplu, te „abandonezi“ în ipostaza de turist inocent, te aşteaptă programe şi tururi „special concepute pentru tine“. La hotelul la care tragi se află expuse, la recepţie, o grămadă de pliante frumos colorate cu asemenea oferte: oraşul străbătut pe uscat, cu autobuzul sau trăsura; pe apă, cu vaporaşul sau şalupa; tur eventual urmat de o cină „romantică“ sau „specifică“; tur muzical, cultural, comercial, horror…
Dintre serialele cu doctori am scris deja, cu admiraţie, despre House M.D. (2004). House, îndelung comentat, a fost asemănat cu Sherlock Holmes în abilitatea sa genială de a rezolva cazuri imposibile. De asemenea, refuzul său de a interacţiona afectiv cu oricare dintre personaje, pus pe seama piciorului dureros, face din el un exemplu extrem al masculinităţii „feroce“: un lonely ranger mizantrop şi fără dorinţă de schimbare.
Tot scriind despre taximetrişti/taximetriste, mi-am amintit că am revăzut la TIFF, anul acesta, un film de pe vremea lui Ceauşescu despre care rămăsesem cu amintiri… nestresante: Angela merge mai departe (regia Lucian Bratu, scenariul Eva Sîrbu, 1981). Ţineam minte că era puţin altfel decît majoritatea producţiilor de pe vremea aceea: mai puţin propagandistic, uşor feminist şi avînd în rolul principal o actriţă specială – pe Dorina Lazăr.
Ultima piesă pe care am văzut-o în stagiunea aceasta relativ recent (acum vreo trei săptămîni) a fost Supermarket (scenariul şi regia: Theo Herghelegiu). Atunci se zvonea că ar fi şi ultimul spectacol al piesei în cauză care se mai joacă în general.
Pe vremea lui Ceauşescu erau şobolanii. Cînd te duceai la film, cu clasa, pe „bulevard“ (6 Martie pe atunci, Kogălniceanu – acum) treceau pe sub picioarele tale în viteză, traversînd teritoriul comun. La primul ţipăt, toţi ocupanţii sălii (de multe ori mîncători de seminţe, floricelele de atunci) ridicau picioarele.
La cizmar am fost, cred, cu toţii. Cizmarii sînt dintre puţinii meseriaşi de care mai avem nevoie: oricui i se tocesc flecurile şi nu e o atît de mare cheltuială să le înlocuieşti. Şi totuşi, nici cizmarii, asemenea altor meseriaşi, nu mai sînt prea vizibili. Îi găseşti cu greu, concentraţi în anumite zone ale Bucureştiului, precum Centrul istoric, recomandaţi de cîte cineva…
Cofetăriile, cel puţin în București, îmi păreau o specie pe cale de dispariţie. E drept că, din anii 90 încoace, mai răsărea cîte una cu personalitate şi prăjituri bune pe ici pe colo; dar parcă nu mai avea viaţa lungă şi ştaiful de altadată…
Acum vreo două săptămîni, la Cluj, am stat de vorbă cu un vînzător de ziare. Tema principală (integrată într-un studiu mai amplu) era bacşişul pe care acesta îl primeşte (dacă îl primeşte…): în cazul lui era vorba de unul foarte mic. Care se încadra, mai curînd, în categoria de rest: oscila de la 10 bani la 50 bani. Şi despre care personajul nostru spunea că lumea i-l lasă în principal ca să nu se încurce cu mărunţiş.
Mi se pare cu atît mai important ca studiul limbilor şi culturilor latină şi greacă să nu fie lăsat să piară. Numărul de ore din liceu este, în momentul de faţă, de una pe săptămînă la clasele de uman. Şi se întrevede perspectiva ca şi aceasta să devină opţională. Latina a fost disciplină de bacalaureat şi nu mai este. De asemenea, în facultăţi, la secţiunile de clasice, numărul studenţilor este în descreştere, intrîndu-se (cel puţin la Bucureşti) pe baza mediilor din liceu.
În trenurile mai „de lux“ – pentru cei neavizaţi – există şi două vagoane business: Business standard şi Business exclusiv. Am avut onoarea să călătoresc cu cel exclusiv în Intercity-ul Bucureşti-Cluj. Pot spune, cu mîna pe inimă, că a fost… o experienţă.
Nu am mai văzut de mult atîtea filme româneşti noi, ca la TIFF-ul de anul acesta. Cele mai multe dintre ele dacă nu „mi-au plăcut“ (termenul e, oricum, restrictiv) neapărat, m-au interesat. Datorită subiectelor alese, foarte actuale, şi a modului deloc convenţional în care majoritatea regizorilor le tratează.
În ultimul timp mi se întîmplă un lucru ciudat: tot mai mulţi taximetrişti (păstrînd proporţiile – au fost doi pînă acum, dar mie mi s-au părut destui…) îmi mărturisesc că… au vorbit cu Dumnezeu. Să fie vremurile de vină (criza, bat-o vina…) sau meseria lor mai liberă, care îndeamnă la visare, filozofie sau, de ce nu, la experienţe transcendentale?
Website Story este filmul lui Dan Chişu, a cărui premieră a avut loc de curînd. Site-ul său oficial spune că acesta „propune o altă variantă de cinema, mai degrabă un experiment, într-o lume în care telefoanele înregistrează şi toată lumea poate să-şi posteze filmele pe net, indiferent de consecinţe“.
Muzeul e clar organizat , pe perioade (ca şi site-ul său, de altfel). Cea veche e bine reprezentată de statuete ale fecundităţii din Neolitic, unelte din şi podoabe aşijderea. Precum şi cîteva vase. Care vor fi mereu impresionante, dată fiind, evident, vîrsta lor. Dar sînt puţine.
Doi ursuleţi polari dorm îmbrăţişaţi de mama lor. Par să fie tare mulţumiţi în blana albă, protejaţi de intemperii şi înconjuraţi de căldură. „Iubi, nu mai vreau să aud nici măcar că eşti în preajma individei ăleia. Nu vreau să ai nimic de-a face cu ea!“ Nu, nu e vorba de scene dintr-un teatru siropos. Ci doar de 133.
Despre shopping s-au spus multe: a fost etichetat drept fenomen, consumatorist şi psihologic. Psihanalizabil: cumpăratul excesiv e un mijloc de a scăpa de alte frustrări, o modalitate – plăcută şi costisitoare – de evaziune. Care creează dependenţă.
De la Plaza România mă urc într-un taxi „staţionat“ (cuvîntul standard în domeniu) în faţă. Şoferul se dovedeşte a fi... o doamnă. Plinuţă, în pantaloni scurţi, şi cu un păr ondulat gen coamă. La început nu prea vorbeşte, rezumîndu-se la schimbul strict tehnic de replici – pe unde o luăm, cum e mai scurt...
Şcoala românească, la prima vedere, pare a avea două părţi care trebuie să se pună de acord: profesorii şi copiii. La o privire mai atentă, iese la iveală şi o a treia, care are multe de spus: părinţii.
E reconfortant să vezi că, pe ici, pe colo, mai există şi cîte o alternativă la trendul principal standardiza(n)t.. Magazinele de produse tradiţionale, precum şi cele bio reprezintă două posibile alternative. Şi unele, şi altele mută accentul de pe cantitate pe calitate.
La Festivalul Internaţional de Film NexT de anul acesta nu am reuşit să văd decît două categorii de filme: cele premiate şi cele de la secţiunea NexT Kids. Mărturisesc, fără cine ştie ce ruşine, că cele destinate copiilor mi-au plăcut mai mult.
Comuna Costache Negri este una dintre cele europene. E şi înfrăţită cu localitatea La Roche sur Yon din Franţa. Din prezentarea oficială aflăm următoarele: are o suprafaţă de 2688 ha, 2650 de locuitori, energie electrică, apă potabilă, o şcoală, un dispensar uman şi un cămin cultural. Case, dacă nu tradiţionale, măcar în formă de „L“. Precum şi Casa memorială „Costache Negri“.
Aşa se numeşte ultimul film al lui Alexandru Solomon, care a putut fi vizionat de către reprezentanţii presei la conferinţa din 14 aprilie de la sala „Elvira Popescu“. Acesta, conform sinopsis-ului din mapă, descrie „drumul nostru de la un comunism cu faţă urîtă la o democraţie originală de piaţă“.
Tot românul a fost la mare în Bulgaria, numai eu nu fusesem. De aceea, dar şi în amintirea unei excursii ceauşiste la mare de un 1 Mai care a coincis cu Paştele (cînd te urcai pe geam în tren pentru că nu mai aveai loc pe uşă şi, odată ajuns la destinaţie, ţi se ofereau cartofi prăjiţi vopsiţi tricolor...), am ales să-mi petrec zilele de sărbătoare acolo.
Despre familie, astăzi, se spun multe. Că „nu mai e ce-a fost odată“, că oamenii nu se mai căsătoresc ca altădată, că nu se mai înghesuie să facă atîţia copii, că divorţează una-două şi nu mai ţin cont de familia extinsă. Probabil că emisiunile mondene şi revistele aşijderea îşi au şi ele rostul în cultivarea acestei imagini.
Marius Lazurca este, din martie 2010, Ambasador al României în Republica Moldova. Este căsătorit cu Mirela, medic, şi are şase copii: Vladimir (1995), Olga (1997), Matei (1999), Toma (2002), Theodora (2006) şi Sebastian (2010). Este absolvent de Literatură comparată la Universitatea Paris IV Sorbonne (1994) şi de Litere (franceză-română) la Universitatea de Vest din Timişoara (1996).
Cred că cea mai bună povaţă ar fi să nu mai vedem OZN-uri deasupra oricărui pîlc de salcîmi sau duzi. Conspiraţii de toate felurile au fost şi vor mai fi. Intoxicaţii mediatice pe această temă şi mai dihai. Statistic, impactul lor asupra cursului istoriei este cel puţin discutabil.
Despre municipiul Rîmnicu Sărat aflăm că are o populaţie de 38.805 locuitori (2002). Cea mai veche menţiune documentară despre el descoperită pînă acum datează din 8 septembrie 1439 – „un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruşi şi moldoveni…“ (Wikipedia). Ca oraş apare pentru prima dată atestat în 1574.
Lîngă hotelul la care stăteam era Votivkirche, una dintre bisericile importante ale Vienei. Biserica neogotică a fost ridicată de Ferdinand Maximilian Joseph, între 1856-1879, drept mulţumire că fratele său, împăratul Franz Josef, a scăpat dintr-un atentat întîmplat în acel loc (aproape de Universitate): a fost înjunghiat de către naţionalistul maghiar Janos Libenyi şi a scăpat (se pare că datorită gulerului gros al uniformei sale…).
Pentru mine, complexul Europa, din Colentina, era… un mit. Doamna Jeni – Mary Poppins a mea de dincolo de Prut – îşi cumpăra de acolo practic orice, aproape gratis.
Nigel Townson a lucrat mai bine de opt ani în România, în perioada 1989-1997. A colaborat cu Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj ca lector al Departamentului de limbă engleză şi tot aici a pus bazele primului master de Studii Culturale Britanice din România, în 1994. Doi ani mai tîrziu, în 1996, s-a mutat la Universitatea Bucureşti unde a fost timp de 18 luni codirector al masterului de Studii Culturale Britanice de aici.
Am văzut de curînd, în sfîrşit, un film despre circ: Circul vesel, în regia lui Claudiu Mitcu, o producţie HBO. La început, nu ştiam ce să cred, filmul îşi avea ritmul lui, şi-şi dezvăluia tacticos subiectul, fără grabă şi senzaţionalism.
Nu e prima dată cînd, ieşind din mica noastră lume balcanică şi încrîncenată, realizez că lumea mare, de aiurea, e… altfel. Ajunsă, din nou, după oarece timp, la Viena, am avut un soi de şoc cultural. Deşi am tot călătorit, mai ales prin Europa, anumite ritualuri cotidiene de aiurea continuă să mă mire: de pildă, cele legate de trafic.
Revista de istorie socială (X-XII, 2005-2007, Institutul Român de Studii Strategice, Iaşi, 2009, coordonată de Răzvan Mihai Ungureanu) cuprinde, în acelaşi număr, subiecte din domenii diverse: Iulia Dumitrache – „Consideraţii onomastice asupra augustalilor din Ulpia Traiana“; Gheorghe Lazăr – „Avatarurile unei călugăriri.
Mărţişoarele de tarabă rămîn preferatele mele. Nu pentru că ar fi nişte capodopere, ci fiindcă mă simt mai liberă printre ele. Anul acesta nu au fost mai frumoase sau mai originale decît în anii trecuţi. Mi-au sărit în ochi doar unele pictate, în stil naiv, pe sticlă, cu animale. Am aflat – de la tînărul de 20 de ani care le face – că sînt „lucrate manual. Cu o altă sticlă pusă deasupra pentru protecţie şi rama din ceramică“. Şi costă de la 5 la 20 de lei.
Scriam, de curînd, despre filmul Ce-o fi cu soţii Morgan (Did You Hear about the Morgans, 2009, în regia lui Mark Lawrence, cu Sarah Jessica Parker şi Hugh Grant): ideea era că nu oferă mai nimic incitant şi nou în seria comediilor conjugale. Care, ca şi gen în sine, mi se păreau într-un moment de impas…
„1) La intrara în Sfînta Biserică, ţinuta vestimentară trebuie să fie decentă, compatibilă cu Sf. Lăcaş. (…) 4) Cînd începe Sf. Liturghie, staţi smeriţi la locul ocupat. 5) Păstraţi liniştea şi buna-cuviinţă în timpul slujbei; nu tulburaţi sufletele credincioşilor prin mişcare sau lucrare (vorbire, gesticulare ş.a.) (…)“
A făcut trei ani de Matematică, apoi a terminat Limbi străine la Universitatea din Bucureşti (cu un an de studii în Olanda). A lucrat o perioadă în media (printre altele şi la o agenţie de presă din Luxemburg), apoi şi-a fondat propria agenţie de turism. În momentul de faţă Irina Andreescu lucrează ca traducător freelance şi… călătoreşte.
Parcul Tineretului din Bucureşti e, într-un fel, şi parcul meu. Acolo am copilărit, pe cînd veneam de la şcoală, la început de ani ’80, şi mă dădeam în bărcuţe cu cravata de pionier la gît... Erau bărci roşii, din fier, azi în afara tuturor standardelor de protecţie a copilului: dacă-ţi venea un asemenea leagăn în faţă, acolo rămîneai...
Pentru împătimiţii călătoriilor cu trenul, un drum pînă la Budapesta, cu CFR-ul, poate fi un adevărat regal. E adevărat că, dacă citeşti pe Internet despre trenul cu care urmează să pleci – internaţionalul Dacia, care ajunge, în final, la Viena –, voiajul capătă o pronunţată tentă horror: „Am găsit bilete la clasa I, deşi trenul era foarte aglomerat.
Într-un interviu luat recent, o doamnă cu pasiunea călătoriilor spunea că, atunci cînd a ajuns pentru prima dată în Asia, după un zbor interminabil, a avut surpriza să constate că acolo, lucrurile nu sînt foarte diferite de aici. Se aştepta să dea peste oameni şi obiceiuri nemaiîntîlnite şi exotice, precum exploratorii de altădată... Globalizarea, spunea ea, bat-o vina, e rădăcina lipsei de surprize şi a déjà-vu-urilor care ni se întîmplă în locuri despre care nici cu gîndul nu gîndeşti...
