Agresivitatea europeană
Pentru mine, complexul Europa, din Colentina, era… un mit. Doamna Jeni – Mary Poppins a mea de dincolo de Prut – îşi cumpăra de acolo practic orice, aproape gratis. Era Pămîntul făgăduinţei pe termen scurt: venea de acolo cu nişte cizme de 20 de lei care se dezlipeau peste o săptămînă; cu sutiene sexy care lăsau, în urma lor, pe piele, ciuperci; cu bluze mai tari ca la mall Vitan.
Tocmai de aceea, mi-am dorit demult să vizitez şi eu acest stabiliment. Aşa că am luat tramvaiul 21, pînă la capăt, şi am coborît. Drumul spre Europa mergea printre noroaie. Şi printre vînzători ambulanţi de… facturi. Se pare că gata ştampilate…
Complexul Europa a apărut, în cele din urmă, la orizont. Putea fi un mit într-un sens derizoriu-caricatural, ba mai mult, Dodeskaden-ic: al modului în care înţelegem noi Europa… Pe scurt, o adunătură de tarabe jalnice cu lucruri dintre care, probabil, unele sînt acceptabile, sau vorba doamnei Jeni… nici mai bune, nici mai rele decît cele de la Mall… Pe care, dat fiind anotimpul (martie tîrziu arătînd ca ianuarie), curgeau literalmente şuvoaie de gheaţă topită – adică apă – de pe streşini. Ne-am luat inima-n dinţi şi am păşit în „stabiliment“, crezînd că vom întîlni oameni simpli, dar amabili, gata să ne spună trei nimicuri despre ei şi hainele lor. Într-adevăr, cu primul interlocutor cam aşa a fost: „N-avem condiţii. Nu avem timp. Sîntem îngheţaţi, supăraţi. Nu avem chef de nimic. Situaţia este cum o vedeţi… roză…“ – a comentat, sec, un tînăr în geacă de imitaţie (?) de piele neagră, un fel de uniformă locală. Nici nu a apucat să mai articuleze încă două vorbe, că o doamnă, înveşmîntată asemănător, de vîrstă medie şi figură incertă, ne-a apostrofat pe un ton agresiv: „Întrebaţi, doamnă, la birouri că e proprietate privată. Aveţi aprobare? Vă rog să vă duceţi la conducere să luaţi aprobare“.
Aprobare pentru ce? Ca să mă plimb printre tarabe şi să văd ce se mai vinde, ce se mai cumpără? Nu venisem deloc chitită pe mari dezvăluiri şi demascări. Deşi, dacă dai search „complexul Europa“ pe net, ştirile de senzaţie despre el se ţin lanţ: „Popularele angrouri cu marfă ieftină din Colentina Europa (…) ar putea fi demolate pînă în toamnă dacă proprietarii acestora nu îşi vor autoriza afacerea, a declarat Neculai Onţanu, primarul sectorului 2, citat de Mediafax.“ (www.9am.ro, 24 aprilie 2007). „O nouă razie pentru verificarea documentelor fiscale ale comercianţilor care îşi desfăşoară activitatea în zona complexului Europa din Capitală are loc miercuri, acţiunea soldîndu-se cu violenţe, după ce comercianţii nemulţumiţi au început să arunce cu diverse obiecte în forţele de ordine“. (www.mediafax.ro, 2 decembrie 2009) „Şase standuri ale complexului comercial Europa din Bucureşti au fost distruse în totalitate, astăzi, de un incendiu care a izbucnit în cursul dimineţii. (stiri.rol.ro, 9 mai 2009). Cert este că paşnicul reportaj s-a transformat în intrigă poliţistă: doamna în cauză, deloc feminină, a dispărut o clipă. Moment în care a chemat un soi de bodyguard neoficial al locului. Un fel de reprezentant al mafiei locale – totul adaptat la proporţiile româneşti ale termenilor. Acesta s-a dovedit foarte subtil: mai întîi ne-a întrebat, din nou, de ce nu ne-am luat aprobare de la birouri, apoi tot el ne-a spus că, de fapt, acum la birouri nu e nimeni, toţi sînt plecaţi în străinătate; după care ne-a sugerat direct (adică ne-a ameninţat…) să o cam ştergem de pe teritoriul lui.
Sentimentul întoarcerii în timp, şi cel al absurdului erau cu atît mai evidente. Mînată de uitatele porniri ’90-iste ale „luptei de clasă“, am rămas printre tarabe. Individul ne-a urmărit, la fel de subtil: adică de la oarece distanţă – pînă am părăsit locul.
Demersul lui a fost în favoarea noastră. Ne-a crescut mîndria de sine, considerînd o plimbare printre nişte tarabe mizerabile drept un act de mare eroism… Ceea ce mi-a rămas în urma descinderii a fost senzaţia, fizică, a agresivităţii. În stilul fiarelor care îşi apără ciozvîrta. Grav e că nu am simţit-o doar la cele două personaje deja menţionate, ci şi la un grup de bătrînele, de astă dată din Călăraşi, întîlnite un pic mai încolo: în staţia de tren de la Dragonul roşu, varianta de lux a Europei, situată puţin mai departe... Cele cîteva femei aşteptau trenul de întoarcere însoţite de genţi uriaşe din plastic în carouri, specifice zonei. De altfel, şi doamnele în vîrstă cu basmale erau tot specifice locului, ele constituind, şi la Europa, un segment important de cumpărători (nu ştiu dacă nu cel mai important). Le-am întrebat ce fac acolo. Şi mi-au răspuns: „Da’ ce să facem? La calitate nu-i bune, că se rupe, toate-i proaste. Dar la preţ… De ce le luăm? Ca să trăim. O bluză cam la 13, 14, 18 lei. Alea care-s mai frumoase sînt mai scumpe, de 70 şi ceva. Le dăm la ţară, pe mălai, făină, cîrnaţi, o găină. Facem patru ore cu trenul. Venim la o săptămînă o dată. Acum am venit să luăm cadouri pentru 1 martie, 8 martie, că am nepoţii la grădiniţă. Aicea-i frumos acuma, cum a făcut… Da’ ce vindeţi aicea? Da, nu le dai şi lor, doamnă, cîte o sută? Nu mai vorbiţi, măi..“
Discursul mixt aparţine mai multor interlocutoare, vreo două-trei. Discuţia ar fi putut decurge paşnic, dacă una dintre ele, de etnie romă, nu ar fi deturnat-o violent. Ea a pus întrebările cu „Ce vindeţi aici?“ şi „Da’ nu le dai şi lor, doamnă, cîte o sută?“. Culminînd cu un gest violent şi altul obscen la sfîrşit.
Atitudinea ei e, cred, tipică, pentru „partea locului“. Cu excepţia unui chinez (cred) care vindea legume afară, la o tarabă în faţa Dragonului, şi a unui domn care ne-a arătat drumul, nimeni nu părea dispus să-ţi dea vreun amănunt. Chinezii de la supermarketul din Dragonul roşu nu au vrut să vorbească. Directorul general de la Dragonul roşu era reprezentat printr-o secretară care ne-a dat propriul număr de telefon – cel de la aparatul din faţa ei – pentru a-l căuta pe director. Pînă şi fata de la cafeneaua de la parter ne-a dat afară, pentru că trebuia să strîngă: era ora două, şi totul se închidea, cursa gratuită pleca…
