Jaluzelele din țesătură

Există, în Bucureşti, spaţii consacrate pentru vechii meseriaşi: unul dintre acestea este zona Unirii-Moşilor-Colţei-Piaţa Rosetti. Acolo găseşti şi croitori, şi cizmari, dar şi bijutieri, reparatori de biciclete, de telefoane mobile, marochineri, confecţioneri de accesorii pentru nunţi, chei şi… jaluzele.

Ion Lucian (fără nici o legătură cu actorul, ţine să precizeze) e… confecţioner de jaluzele. Nu ştiu cum altfel să-i spun, mai ales că pe firma lui de pe Calea Moşilor stă scris simplu: Jaluzele. Este, conform propriilor afirmaţii, ultimul confecţioner bucureştean de jaluzele din ţesătură: „Înainte mai era un cetăţean care a lucrat la cooperativă. Avea războaie şi tot ce îi trebuie, şi le confecţiona aici, în Bucureşti, în atelierul lui. Aducea materia primă din Ardeal. Dar cetăţeanul a decedat şi de atunci am rămas doar eu. Şi trebuie să merg acolo, în Ardeal, să le fac. Astea se execută la război, cum se făceau preşurile înainte. Se fac tocmai la Reghin, dincolo de Tîrgu Mureş. Eu mă duc, cumpăr bumbacul de acolo, apoi – la Lunca Bradului tot în zonă, şi cumpăr beţele astea. După care le duc într-un sat care se ocupă tot de jaluzele: La Toaca. Sînt femei care fac treaba asta. Toate numai naturale. Vin aşa baloţi, şi eu le tai la dimensiuni.“

Cum se vede, nu e de glumă cu jaluzeaua din ţesătură: dacă o vrei ecologică, şi tradiţională, trebuie să alergi ca s-o faci. Dl Lucian spune că străbate, în mod regulat, 800 de km. „Cu astea de ţesătură m-am hrănit, practic. De succes au fost acestea – ce-i drept şi mai ieftine… 40 de lei metrul pătrat – din ţesătură cu sîrmă de brad. Sînt oameni care solicită în mod expres aşa ceva. Am clienţi de la muncitori pînă la ingineri şi directori: m-a vizitat şi Berceanu, pe cuvînt de onoare.“ Pe lîngă cele din ţesătură, Ion Lucian mai face şi: „De aluminiu – 65 lei metrul pătrat. Astea sînt de interior. Rulouri din PVC – 180 lei metrul pătrat – de exterior. De lemn – 360 metrul pătrat. Şi obloane din lemn la 450 de lei metrul pătrat. La acestea am colaborări. Adică nu le execut eu.“

Pentru acestea, meşterul are nevoie de utilaje, nu neapărat specifice: „Suportul negru e caseta de la jaluzelele din PVC: pentru reparaţii, pentru confecţionat. Lucrez pe el. Mai am ustensilele pentru jaluzelele de aluminiu: maşină de găurit, maşină de profilat, de tăiat. Aici le tai, le fac o gaură, apoi o alta, pe unde intră şnurul; şi încă una, pe unde vine băţul, se răsuceşte, închide şi deschide. Mai am polizorul şi maşina de făcut şnurul. Pe toate – de vreo 12 ani.“

Dl Lucian nu e, de fapt, dintre meşterii cei vechi. Dintre cei care au învăţat meserie la şcoala profesională, prin anii ’60, şi apoi şi-au făcut ucenicia… E aici doar din 1994: pînă atunci a lucrat la Aprovizionare în cadrul Fabricii de Mobilă şi Tapiţerie (atît am aflat despre ea…): „Prin ’94 au început să restructureze posturile. Am fost la ei delegat. Mă ocupam cu primirea de materiale şi trimiterea de marfă în toată ţara. Şi dacă s-au restrîns comenzile, a trebuit să facă o restructurare. Şefa mi-a dat la alegere: ori iei o prăvălie, ori te dau afară. Asta a fost pe prăvălia cooperativei. Neavînd altă soluţie, am venit aici, împreună cu cumnatul meu, care s-a pensionat pe caz de boală. Dar mi-a spus tipul care fusese înainte că lucru mare nu e: cu o foarfecă, aia mare, un ciocan, cuie, mi-a arătat cum se face. Şi aşa am început. Şi de atunci sînt aici.“

La Mobilă şi Tapiţerie, pe vremea lui Ceauşescu, se trăia confortabil. De ce? „La cooperativă era cam stat în stat. Acolo şi ultimul muncitor făcea un ciubuc. Lucrînd direct cu populaţia, era imposibil să nu te cinstească cineva. Dacă era mulţumit cum i-ai făcut treaba. Un sfert de salariu cred că îl luai, în plus… Primeam materialele, mobila, şi trebuia s-o trimit în toată ţara. Avînd contracte, spre exemplu, la Zimnicea, Oradea, Vaslui, le încărcau şi le aduceau la gară. Eu vorbeam cu şeful gării, ca să-mi pună la dispoziţie un vagon. Pentru chestia asta, ca să meargă mai repede, şeful de unitate din oraşul respectiv mă cinstea. (Eu îi dădeam şi şefului gării.) El era mulţumit că a scăpat de marfă, eu – că mă cinstea. Nu te îmbogăţeai, dar trăiai decent. Era viaţă frumoasă.“ Acum, dl Lucian stă şi cîte 16 ore în atelierul său, numai să aibă de lucru. Nu e prea mulţumit de regimul proprietăţii (e de atîţia ani tot chiriaş), dar se consideră totuşi norocos, fiindcă plăteşte o chirie mică: „Atelierul e subînchiriat de la ei, pentru că spaţiul e al Monumentelor istorice. Dau în jur de 3 milioane lei vechi chirie. E zonă bună, sînt clienţi. A mea nu ar putea să fie. Am făcut demersuri, de vreo patru-cinci ani. Prima dată mi-au spus că e în litigiu cu CNSRL Frăţia, că ar vrea s-o ia ei. Clădirea e un fost han polonez. A rămas în paragină. Eu aş investi ceva, dar mîine vine cineva şi zice «Îmi pare rău, l-am cumpărat». Chiar am înţeles că l-ar fi cumpărat cineva… fratele lui Turcu, ăla de la Dinamo…“

Cu Dinamo, de fapt, ţine şi dl Lucian. Ceea ce se poate observa din tăieturile şi afişele lipite pe pereţi. Mai sînt unele cu fete frumoase, în costume de baie. Şi altul cu Ice Age, cred că 3.
O minimă încercare de a lumina atelierul. În care, spune dl Lucian, altfel nu trebuie investit, pentru că nu-i al lui.

De mers, va merge cît va mai merge. Nici aici meşterul nu e prea optimist. Deocamdată are clienţi, în general aceiaşi, oamenii sînt conservatori…

Urmaşi, în schimb, nu. Cine s-ar mai înhăma la aşa ceva? Nu e o muncă foarte grea, dar tot una fizică. Şi tinerii fug de ea.