Românii şi lumea
Nu e prima dată cînd, ieşind din mica noastră lume balcanică şi încrîncenată, realizez că lumea mare, de aiurea, e… altfel. Ajunsă, din nou, după oarece timp, la Viena, am avut un soi de şoc cultural. Deşi am tot călătorit, mai ales prin Europa, anumite ritualuri cotidiene de aiurea continuă să mă mire: de pildă, cele legate de trafic.
Pietonul din jungla românească este un fel de ierbivor veşnic la pîndă de teama carnasierelor pe patru roţi: neexistînd trotuare suficient de late încît trecătorul bucureştean să înainteze fără grijă, el se află într-o continuă luptă de supravieţuire cu maşinile, pe al căror teritoriu intră, volens-nolens… Comparaţia cu ierbivorul poate fi doar parţial adecvată, pentru că un asemenea animal presupune o doză de blîndeţe (cel puţin în mintea mea simplistă). Pe cînd pietonul neaoş devine o categorie de ierbivor cu instincte de carnivor, agresivitatea fiind cel mai vizibil dintre ele: mai deunăzi l-am auzit pe un tată de fetiţă, bine îmbrăcat şi prezentabil, înjurîndu-l de mamă pe un şofer care nu a oprit pe trecerea de pietoni. L-am înţeles, din perspectivă cît se poate de personală: ca mamă de băiat, aparent civilizată, înjur şi eu la fel, ba chiar mai rău, cînd simt că odrasla îmi e ameninţată (plus spaţiul vital).
În Viena, pe scurt, se întîmpla exact pe dos: chiar atunci cînd te pregăteai să traversezi neregulamentar, pe unde nu era nici zebră, nici semafor, maşinile opreau ca să te lase. Nu claxonau, nu înjurau, nu-ţi făceau semne obscene. Aveau timp – sau cel puţin aşa păreau – şi te respectau. Şoferii lor considerau că faci parte din aceeaşi categorie cu ei – şi nu că tu eşti doar un biet ierbivor.
De altfel, a conduce maşina, în partea centrală a Vienei, cel puţin, nu părea mare motiv de fală. Erau nenumărate străzi pietonale, suficient de late şi confortabile, precum şi destule parcări pentru biciclete. Mulţi mergeau pe jos, calmi, îngrijit îmbrăcaţi şi mai puţin supăraţi pe lume şi viaţă (cel puţin la o primă impresie).
De asemenea, vedeai pe stradă categorii de populaţie care, la noi, sînt puţin vizibile în locuri publice precum restaurantele, cafenelele sau magazinele mai răsărite: cuplurile de vîrstă medie, de pildă. Şi el, şi ea eleganţi, liberi – financiar… – să colinde stabilimentele deja enumerate. În România, categoria de peste 60 de ani este, în general, observabilă în parcuri şi pieţe, şi i se atribuie eticheta de „pensionari“.
Tot în Viena, aşezate tihnit în faţa unui pahar cu vin sau chiar a unei mese suculente, observai şi doamne – singure sau în grup. Eventual cu blănuri şi pălării. Şi, uneori, cu căţeluşi (diminutivul nu e lipsit de rost, pentru că erau chiar de dimensiuni mici). Nişte „Bubico“, însă educaţi: nu numai tunşi şi frezaţi ca în filmele Disney din perioada Doamna şi vagabondul, ci care stăteau unde-i puneau stăpînii şi nu făceau nici cel mai mic zgomot. Care stăpîni, de altfel, erau şi ei cît se poate de responsabili în postura lor de deţinători de patrupede: strîngeau, harnici, gunoiul lăsat de aceştia, mai ales că pe coşurile din parcuri scria – din cîte am înţeles eu – „toaletă pentru căţei“. Ceea ce făcea ca aleile acestora să nu semene, nici pe departe, cu cele româneşti, care-ţi dau un sentiment al mizeriei lumii (la propriu) şi al derizoriului fără scăpare.
Amănunte puţin semnificative, toate cele de mai sus, veţi spune. Şi totuşi – semne ale unei normalităţi – mărunte, dar esenţiale, care îmi lipseşte din ce în ce mai mult. Şi pe care o aştept şi aici, cît de curînd. Vreau, dacă nu să văd maşini care să oprească, calm, în faţa pietonilor, sau proprietari de cîini care să le adune mizeria, măcar să nu mai surprind pe nimeni aruncîndu-şi, cu nonşalanţă, ţigara pe jos, în plin bulevard. Şi apoi strivind-o mîndru/ă cu călcîiul.
