Pensionarii mei pe caz de boală

Domnul S. este instalator. Din ăla vechi, care ştie meserie, nu din ăştia care au apărut acum, ciocănari care ştiu doar să schimbe o garnitură. Domnul S. lucrează în branşă de 40 de ani. A lucrat şi la întreprinderea de stat. Întreprinderea de instalaţii a fost falimentată după Revoluţie şi apoi privatizată. Domnul S. a considerat asta o mare şi ticăloasă nedreptate, deşi niciodată nu a trăit numai din salariu, deşi era mai mult pe la „ciubucuri“ în timpul de muncă, adică la lucrări pe cont propriu. Domnul S. este din şcoala veche de instalatori care se opun din motive principiale ideii de a rupe chitanţă şi a plăti impozite pe ce cîştigă din „lucrări“: cum adică să plătesc impozit, doar sînt banii mei, nu? Poate vorbi o oră încontinuu despre cît de corupţi sînt politicienii şi cum ne era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Asta deşi domnul S. este unul dintre puţinele exemple de succes în capitalism din blocul de muncitori în care am crescut, cu oameni care, în general, s-au situat de partea pierzătoare a tranziţiei. Cei mai mulţi posedă ca unic lucru de valoare chiar apartamentul în care locuiesc, cumpărat pe nimic de la stat imediat după revoluţie. Mulţi regretă acum că nu le-au vîndut cît erau scumpe şi nu s-au mutat la ţară, de unde au venit. Nu şi domnul S. El a cumpărat încă un apartament în acelaşi bloc şi un magazin mic, de cartier, în vecini. Cu lucrările de instalaţii şi cu magazinul, domnul S. este un om înstărit. Munceşte ca un american, toată ziua, trebăluieşte la ţevi, aduce marfă la magazin, meştereşte la maşină. Nu s-ar zice de nici un fel că domnul S. este de vreo zece ani invalid şi primeşte pensie pe caz de boală de la stat. A descoperit şmecheria cîndva prin anii ’90: mergi o dată pe an la o comisie medicală, dai şpagă, primeşti pensie. Vorba vine că „mergi“, de fapt nu-i vezi pe doctori la faţă niciodată, dai şpaga la asistentă. E ca o investiţie, capitalism curat: bagi nişte bani, cîştigi mai mulţi. Fiind o investiţie inteligentă, domnul S. a făcut aceeaşi schemă şi pentru nevastă.

Doamna E. a muncit mult, pînă nu a mai putut. La propriu. Anii de tras la războiul de covoare au lăsat-o invalidă, merge greu. Un şoc emoţional ulterior a lăsat-o fără vedere la un ochi. Din cauza asta a căzut şi are un genunchi în „şuruburi“. Nu are stare, dar se plînge de dureri la fiecare mişcare. O mai alină o dată pe an, cînd dă şpagă la Casa de Pensii şi obţine un bilet cu preţ redus la tratament balnear. Doamna E. are o relaţie mai complicată cu pensia de invaliditate. După toate calculele hîrtiei, o merită. Asta nu înseamnă cu nu trebuie să dea şpaga. După economiştii care susţin teoria comportamentului raţional, şpaga se dă doar pentru a obţine nişte beneficii de la stat pe care nu le-ai obţine altfel. Aceşti economişti habar nu au de sistemul pensiilor de invaliditate din România. De fapt, şpaga se dă oricum, indiferent dacă eşti bolnav sau nu (şi cum cei bolnavi nu mai pot obţine alte venituri, în practică şpaga funcţionează ca o taxă regresivă: cu cît eşti mai bolnav şi mai sărac, cu atît dai şpagă un procent mai mare din venitul tău).

Dar de ce să dai şpagă, dacă oricum eşti bolnav? O comisie medicală care nu a primit şpaga înainte îţi poate face mizerii. Doar pentru că poate, pentru că, dacă ar da pensie doar celor care chiar sînt bolnavi, atunci ar scădea piaţa şpăgii. Doctorii au un comportament perfect raţional, deşi perfect ticălos: de ce să dai unui suferind pensia gratis cînd îi poţi cere şpagă pentru asta? Şi eşti sigur că o primeşti. Doamna E. ne explică simplu: dacă nu dă şpaga, medicii îi cer internare obligatorie în spital. Adică să stea două săptămîni internată, să i se reconfirme bolile incurabile deja constatate. Apoi, se pot trezi că au obiecţii de principiu: poate cu bolile ei doamna E. ar putea totuşi să muncească cu juma’ de normă. Deci o pensie mai mică şi obligativitate de a-şi căuta de lucru. Doar nu vrei să trăieşti pe banii statului fără să faci nimic, nu? Nu ar fi corect aşa ceva faţă de contribuabil. Corect? Deci, dai şpagă sau pofteşte de dă anunţ în ziar: femeie de 50 de ani, cu 10 clase, nevăzătoare cu un ochi şi cu boli care îi fac mişcările dificile, caut serviciu cu jumătate de normă. Exclus provincia. Este revoltător? Aşa s-ar zice. Dar doamna E. a învăţat de mult că nu e bine să te revolţi. Şi, de fapt, nici nu este revoltată. Cum merge an de an „la comisie“, o ştie pe asistentă, asistenta o ştie pe ea (doamna drăguţă care vine şontîc-şontîc, aduce cafea Jacobs şi un plic cu 50 de lei). Una peste alta, din cele 12 pensii pe care le primeşte de la stat, doamna E. întoarce una la doctori şi asistente sub formă de şpagă. Şi consideră asta normal, doar nu vrea să se pună rău cu ei.

„Comisia“ este un cuvînt care bîntuie existenţa fiecărui pensionar pe caz de boală. Medicii de acolo nu au niciodată chip, sînt pur şi simplu „Comisia“ – o prezenţă anuală impersonală, impenetrabilă şi implacabilă în viaţa lor. Din punctul de vedere al acestor medici, domnul S. şi doamna E. sînt perfect egali. Nici unul nu ajunge de fapt în faţa lor. Medicii văd nişte boli pe hîrtie, primesc şpaga de la asistentă şi pun parafa: încă un an de pensie.

Domnul F. e un caz şi mai paradoxal. Domnul F. trăieşte într-un orăşel de provincie. A lucrat pînă acum vreo zece ani la singura fabrică din oraş. S-a închis. Domnul F. munceşte de atunci la coasă, în livadă, vinde mere la piaţă. A fost o vreme şomer, a primit ajutor de şomaj. După ce s-a terminat perioada de şomaj, tot nu îşi găsise de lucru. La drept vorbind, nici nu căutase. Ce să cauţi de muncă într-un orăşel unde singurele job-uri sînt la stat – poliţist, poştaş, telefonistă? Iar în sectorul privat

înseamnă vînzător la butic, unde ar trebui să concureze cu fetele vecinilor, care barem au terminat liceul. Normal că şi-a scos actele de boală, cum au făcut cam toţi vecinii şi foştii colegi. În mod curios, toţi suferă cam de aceleaşi boli. Aceste boli trebuie alese cu grijă. Ideea este să ai o boală suficient de rea cît să nu poţi munci, dar suficient de bună încît să nu se vadă din afară. Oricum, asta e treaba medicului, doar munceşte pentru şpaga aia, nu? Dacă cineva ar avea dubii că domnul F. chiar are bolile de pe hîrtie, ar trebui să-l interneze şi să-l supună la teste medicale complicate. Să poftească să facă asta la jumătate de oraş. Domnului F. îi cam este ruşine că e bolnav de o boală pe care nu o are, aşa că a devenit şi puţin ipohondru. Partea urîtă vine abia acum: cum nu are stare, domnul F. chiar munceşte. Prin nişte cunoştinţe pleca o dată pe an, două-trei luni, în Austria, unde muncea la tăiat lemne. Cu cît strîngea în aceste „deplasări“, cu pensia, cu livada, se ajungea cu casa, mama şi nevasta, copii nu are. Însă anul trecut domnul F. a păţit năpasta: s-a tăiat la mînă. Urît. Angajatorii austrieci l-au trimis urgent acasă, să nu afle statul austriac de poveste. Domnul F. a stat prin spitale în România, a dat şpăgi în stînga şi-n dreapta. Vorba vine, de fapt a dat numai cu mîna rămasă întreagă. Şi-a revenit, dar nu complet. Acum chiar este invalid. Ar putea primi pensie pentru accident. Dar el are deja pensie pentru altă boală, pe care nu o are.

Domnul Ş. nu este bolnav, deşi mare parte din presă crede că are ceva la cap. Altfel de ce ar dori să le ia bolnavilor pensiile de la gură? Simplu: pentru că e un ticălos care vrea să strîngă bani la buget cu orice preţ, un incompetent care-i face să sufere pe oamenii sărmani. Ce bine că se găsesc jurnalişti inimoşi care să-i apere pe aceşti oameni sărmani de bestiile ca domnul Ş. Bine, aceşti jurnalişti ar putea să plătească şi ei contribuţia la pensii pentru veniturile lor lunare, dar asemenea atentat împotriva libertăţii de exprimare e de neimaginat. Aţi înţeles deja, domnul Ş. se numeşte în realitate Şeitan şi e ministru al Muncii. Odată, de mult, cînd am făcut la Dilema un număr despre pensii, am luat un interviu şefului Casei de Pensii, chiar domnul Ş. Mi-a făcut o impresie foarte bună. Părea că ţine mai mult să pricep eu decît să-mi spună chestii complicate pe reportofon. Îmi scria pe hîrtie cifre şi eu eram frustrat că cifrele alea nu vor apărea pe înregistrare. Era uimit de cît de mult se îmbolnăveau românii, şi toţi bolnavii intrau pe statele sale de plată. Ce facem cu oamenii ăştia? Ştiţi că se dau şpăgi, fac eu pe deşteptul. Ştim, cum să nu. Dar ce pot să fac eu? Ăsta e caz pentru procuratură, eu primesc dosarul şi sînt obligat să-l bag în plată. Domnul S., doamna E. şi domnul F. sînt cu toţii bulversaţi de ce aud la televizor: ăştia vor să le reverifice bolile, să le ia pensiile. Nu aş vrea să fiu în locul domnului Ş.