Cum (nu) îi amendează UE pe leneşi
După cum aflăm din manual, UE este un spaţiu economic comun. Doar că în orice spaţiu economic, statul are un rol important – de organizator, stimulator şi redistribuitor. Dar despre ce stat vorbim cînd ne referim la UE? În cea mai mare parte, despre statele naţionale, UE nu are atribuţii privind taxarea, cheltuielile sociale, pensiile etc. Totuşi, avînd o piaţă comună, UE încearcă să coordoneze politicile naţionale. Cea mai importantă tentativă s-a numit „strategia Lisabona“. Lansată acum zece ani, a vrut să modernizeze economia europeană. E o părere aproape unanimă că a fost un eşec. Doar că nu a fost un eşec peste tot, unele ţări s-au descurcat mai bine, altele mai prost. Unii spun că nici nu se putea altfel. UE nu are nici un fel de posibilitate de a obliga statele să atingă ţintele comune. Statele se supraveghează reciproc, îşi dau sfaturi, schimbă bune practici, şi atît. Cînd eşti rămas în urmă şi ar trebui să iei măsuri de reformă costisitoare, să-ţi pui în cap electoratul şi sindicatele, nu îţi prea pasă că – să zicem – Suedia îţi bate obrazul în întîlnirile de la Bruxelles.
Strategia Lisabona e pe cale de a fi înlocuită de o alta: „Strategia 2020“. Preşedinţia spaniolă a venit cu o propunere îndrăzneaţă: ce ar fi dacă noua strategie nu s-ar mai baza pe ruşine, ci pe sancţiuni? Premierul spaniol a vorbit despre „măsuri corective“. Să însemne amenzi? Să însemne excluderi de prin nişte instituţii europene? Omul atît a spus, nu a adăugat detalii. Guvernul german a respins imediat propunerea, spunînd că ar fi „prea sensibil“ să se ajungă la sancţiuni. De la Londra s-au dat semnale „pe surse“ că nici nu se pune problema. Dar ideea a fost susţinută public de noul preşedinte al Consiliului European, de liderul grupului liberal din Parlament şi, tot „pe surse“, de către Guvernul francez. Se va discuta problema la o întîlnire informală a şefilor de state din 11 februarie.
Partea proastă cu bunul-simţ european e că numai unii îl au.
Un reprezentant spaniol a încercat să-i convingă pe ziariştii adunaţi la Madrid că e nevoie ca UE, Comisia adică, să aibă mai multe puteri în domeniul economic, altfel, spaţiul economic comun nu va rezista. De pildă, a aruncat ministrul spaniol nişte vorbe deloc întîmplătoare, am putea gîndi un mecanism de genul Pactului de Stabilitate. Şi aici lucrurile devin interesante. Pentru că există o arie economică unde UE are formal puteri de sancţionare asupra statelor membre: moneda comună. Funcţionează? Să vedem.
Grecia e ţara aceea cu plaje superbe, oameni veseli, politică de urbanism dezastruoasă şi buget falimentar. Am mai scris despre sentimentul grecesc al voioşiei şi falimentului, recomand şi serialul pe subiect scris de Vlad Stoicescu în Evenimentul zilei. Deficitul bugetar al Greciei a sărit de 12%, datoria publică a ajuns la 113% şi e tot mai scumpă pentru că apar zvonurile că s-ar putea ajunge la neplata ei. Ce are asta cu UE? Puţină istorie.
Tradiţional, guvernele proaste din state leneşe folosesc două metode de respiraţie artificială pentru economie şi bugetul statului: devalorizează moneda naţională şi provoacă inflaţie. Ambele metode înseamnă în practică faptul că populaţia e taxată suplimentar pentru ca statul şi firmele exportatoare să supravieţuiască.
Cînd s-a lansat ideea unei monede comune, nemţii au ţinut cu dinţii la stabilitatea lor şi nu au acceptat-o fără un aşa numit Pact de Stabilitate care acum obligă statele să nu depăşească 3% deficit bugetar, iar datoria publică să nu sară la peste 60% din PIB (reamintesc cifrele Greciei – 12% şi 113%). Dar cum poţi obliga o ţară suverană, respectabilă (doar e membră a UE şi a euro-zonei) să cheltuie puţin? Mai ales că unele electorate suverane şi respectabile îi votează sistematic pe aceia care le promit mai multă pomană de la buget?
Realist vorbind, nu prea poţi. Pactul de Stabilitate a prevăzut o amendă – maximum 0,5% din PIB. Nemţii au ţinut morţiş la ideea de amendă, iar francezii (şi ei cu probleme) au acceptat-o plecînd de la prezumţia că oricum nu se vor da asemenea amenzi. Şi au avut dreptate. Francezii. Deşi multe state au depăşit deficitul bugetar, nu s-a dat niciodată o amendă. Argumentul teoretic spune că e contraproductiv să iei bani de la o ţară care oricum are mari probleme cu banii. Dar atunci de ce s-a mai prevăzut pedeapsa cu amenda? De fapt, nu s-au dat amenzi pentru că e o chestiune din categoria „nu se face“, sîntem fraţi în UE, cum o să ne dăm amenzi unii altora?! Că aşa e UE – proastă de bună, cum se zice la mine la ţară despre oamenii blînzi şi buni fraieriţi de şmecheri.
E drept, unii mai calcă pe bec, li se bate obrazul, fac un plan de redresare, îşi revin. Chiar şi Germania a depăşit la un moment dat deficitul de 3%, i-a fost ruşine, a făcut un plan, a ajuns pe surplus bugetar în cîţiva ani. Dar nu ţine cu grecii. Chestiunea e cu atît mai penibilă cu cît nici aceste cifre dezastruoase nu sînt credibile. Comisia tocmai a anunţat că de zece ani Guvernul grec minte. Statisticile greceşti au „coafat“ deficitul. Noul guvern de la Atena dă vina pe precedentul şi a venit cu un plan drastic de tăiere a cheltuielilor. Gurile rele spun că nu ar trebui crezut, pentru că anul trecut, cînd era în opoziţie, şeful guvernului făcea front comun cu sindicaliştii revoltaţi din cauza programului precedent de reducere a cheltuielilor.
Partea proastă cu bunul-simţ european e că numai unii îl au: nu ne dăm amenzi din bun-simţ, dar unii vor abuza de buna credinţă tocmai pentru că ştiu că nu se vor da amenzi. E un cerc vicios.
Bun, dar ce-ar fi să-i lăsăm pe greci de capul lor? De ce e problema UE? Ei au făcut-o, ei s-o dreagă, nu? În fond, nu există nici o obligaţie legală în tratatele UE ca unii să-i salveze pe alţii. Nu prea merge. Nu poţi să zici că avem o monedă comună, dar unii se pot prăbuşi, şi alţii nu. E ca şi cum ai lega doi prizonieri cu cătuşe unul de altul, iar apoi i-ai pune să semneze un tratat că gravitaţia li se aplică fiecăruia individual.
Cînd s-au anunţat noile cifre de deficit ale Greciei, euro a avut o ameţeală în faţa dolarului. E o problemă de credibilitate a monedei comune. Şi mai e o problemă de politici monetare care nu pot funcţiona decît în comun: o politică de dobînzi bună pentru Germania acum ar sugruma Grecia şi mai rău. Cum o dregi atunci? Şi mai sînt şi altele. Datoria grecească este finanţată indirect de Banca Centrală Europeană, prin băncile greceşti. BCE ar trebui să stopeze această finanţare indirectă dacă rating-ul Greciei va continua să scadă, dar asta ar putea arunca sistemul bancar grec în criză şi ştim deja că asemenea crize nu rămîn într-o singură ţară. Cum ziceam, legaţi cu cătuşe.
Deci, va interveni UE să salveze Grecia de la faliment, în caz că…? Versiunea oficială e că nu. Şi atunci? Unii nu cred în ruptul capului că europenii i-ar lăsa pe unii de-ai lor să ajungă precum Argentina în urmă cu cîţiva ani. Nu sună deloc… european. Un tabloid englez a calculat deja care ar fi partea plătită de Londra dacă UE ar trebui să acopere deficitul Greciei: 7 miliarde de lire. Mesajul era limpede: Fuck! Un think-tank eurosceptic ştie deja şi ce articol din tratat va fi invocat de mişeii lesne iubitori de greci. Acel articol care spune că Uniunea trebuie să ajute un stat membru aflat în dificultăţi financiare dacă respectivele dificultăţi sînt provocate de un dezastru natural sau de „evenimente excepţionale dincolo de controlul statului respectiv“. Criza globală nu a fost provocată de Grecia, deci e drept că a fost dincolo de controlul Guvernului grec, dar modul în care se pregăteşte fiecare ţară şi cum reacţionează este sub controlul guvernului.
Lucian Croitoru a folosit o metaforă deşteaptă care se aplică aici; a spus că politicile Guvernului Tăriceanu din 2008 au „dezarmat armata înainte de război“. Cam aşa şi cu grecii. Îi va salva UE? Greu de spus. Dacă se va crea un asemenea precedent, hazardul moral ar submina Uniunea în sine: alte ţări cu guverne populiste şi votanţi pomanagii se vor dori salvate. O soluţie ar fi ca Grecia să renunţe la moneda euro şi să revină la vechea drahmă, pe care ar putea să o devalorizeze cum doreşte. Doar că nu s-ar rezolva mare lucru. Credibilitatea monedei comune s-ar putea prăbuşi: de ce şi-ar ţine chinezii economiile într-o monedă care seamănă cu un bordel – intră cine poate, iese cine vrea? Şi chiar şi aşa, dacă Grecia renunţă la euro, UE ar trebui să pună la bătaie fondurile de urgenţă prevăzute pentru ţările membre care nu au moneda comună, cum a făcut cu… România.
Adevărul este că toată filozofia politicilor comune e bazată pe ideea că nu s-ar putea ajunge în situaţia Greciei, că sîntem prea europeni, prea drăguţi, prea civilizaţi. Ei, na!
