Manual, eco şi retro

Mărţişoarele de tarabă rămîn preferatele mele. Nu pentru că ar fi nişte capodopere, ci fiindcă mă simt mai liberă printre ele. Anul acesta nu au fost mai frumoase sau mai originale decît în anii trecuţi. Mi-au sărit în ochi doar unele pictate, în stil naiv, pe sticlă, cu animale. Am aflat – de la tînărul de 20 de ani care le face – că sînt „lucrate manual. Cu o altă sticlă pusă deasupra pentru protecţie şi rama din ceramică“. Şi costă de la 5 la 20 de lei. Dar nu ele se vînd cel mai bine din ce are, ci „broscuţele acestea, din scoici lăcuite. Mărţişoarele din ceramică, la 10 lei. Felicitările, tot la 10 lei“.

Motivul? Evident, preţul mai mic. Un altul ar putea fi felul în care sînt făcute. Se pare că eticheta „lucrate manual“ e un atu important. Oamenii s-au săturat de cele standardizate, făcute pe bandă rulantă, fără… suflet. Vor ceva migălit, personalizat – chiar dacă efectul final e departe de a fi perfect. Aşa cum se întîmplă cu cele produse de o doamnă casnică de 31 de ani: clovnii ei din boabe de fasole şi nas din soia, precum şi omuleţii de ghindă sînt chiar hidoşi uneori, şi cu zîmbete şui. Dar au ceva viu.

Doamna respectivă spune că ei sînt singurii care lucrează manual. La o altă tarabă însă, o altă comerciantă îmi spune că în topul vînzărilor ei sînt mărţişoarele „făcute manual, cu scoici, flori presate, de 1,5 lei“. Tot ea adaugă un epitet dorinţelor clienţilor: „clasic“.

Pe lîngă curentul tradiţionalist, există şi unul religios. Un tînăr ardea tămîie la taraba lui. Fumul ieşea pe deasupra unei cărţi de rugăciuni. Cele două erau doar decor pentru brăţările sfinţite pe care le vindea. Acestea erau, de fapt, la fel cu ale tuturor celorlalţi, şi anume împletite din şnur de mărţişor cu motive florale: „Brăţările sfinţite le-am luat de la Sf. Paraschiva din Iaşi. S-au vîndut aşa şi aşa. Costă 2 lei“.

La tîrgul de la Dalles, oamenii au venit şi cu idei noi. Nu neapărat de mărţişoare: „lumînări eco. Din ceară de soia. Turnate la noi, cu ceară adusă din SUA. Sînt descoperirea unui american. Relativ recentă, prin 1991. Toate lumînările din comerţ sînt făcute din parafină. Aceasta, ca ultim reziduu al industriei de petrol, degajă lucruri nocive la ardere, ca şi cum ai sta cu nasul la ţeava de eşapament. Drept pentru care alternativa ecologică, deci mai sănătoasă, e ceara de soia. În SUA, oamenii îşi iau deja şi îşi fac acasă. Noi sîntem avangardişti pe piaţa românească, cred că trebuia să mai aşteptăm vreo 20 de ani cu produsul ăsta. Nu sînt mult mai scumpe, ci cam la acelaşi preţ, promoţional. Cea cu suport de cobalt costă 25. Mai scump e suportul. Altfel costă 10 sau 15 lei. Sîntem primii din România şi printre puţinii din Europa“ – spune doamna de la Shani’s Style.

Pe lîngă cea ecologică, găsesc şi o direcţie retro: „Vindem antichităţi. Un vechi televizor Philips adus din Belgia. L-am luat de la un domn care avea un garaj impresionant, plin cu aşa ceva. Maşina de cusut este adusă dintr-o piaţă de vechituri din Bruxelles. S-ar putea să fie de dinainte de 1900, e manuală, are încrustaţii de sidef, încă funcţionează.

Geamantanul e de la noi din ţară, Paul Milker, era fabrică la noi în Sărindar 8, mi l-a dat o bătrînică. Paul Milker era furnizorul Curţii Regale şi avea medalii de aur la Paris. Maşina de cusut e 300 de lei, de pildă. Oamenii cu venituri medii îşi permit preţurile noastre. Pot să-şi facă un colţ frumos. Sau chiar o cameră separată, retro. Am avut un cumpărător care şi-a făcut aşa ceva. I-am vîndut o lampă şi o aerotermă“ – ne povesteşte

, patroana.

Lucrurile de care bunicul meu, de pildă, nu mai ştia cum să scape devin, acum, valoroase. La fel – mărţişoarele asimetrice şi duios imperfecte pe care, altădată, le-am fi înlocuit oricînd cu un Mickey cît mai fidel reprodus. Lumea îşi reconstituie, tihnit, o ironică normalitate.