Alegeri în stil sovietic?
Acum, că v-am făcut atenţi prin titlu, trebuie să vă spun că nu e vorba nici de Băsescu, nici de Antonescu şi nici de Geoană. Ci de Cathy Ashton şi Herman Van Rompuy. Dacă nu aţi auzit de ei, nu vă faceţi probleme, nici nu aţi fi avut de ce să auziţi. Dar veţi auzi de acum înainte, pentru că Ashton va fi ministrul de Externe al UE, iar Van Rompuy va fi preşedintele Consiliului European. Cine i-a ales pe ei? Răspunsul formal este că au fost desemnaţi de şefii de state adunaţi în Consiliul European. Răspunsul informal este că au fost desemnaţi de şefii de state în timpul unei cine de lucru, pornind de la o alianţă franco-germană acceptată de britanici şi în dorinţa de a dezumfla speranţele puse în cele două funcţii nou create prin Tratatul de la Lisabona. Stilul de desemnare, în şedinţă închisă publicului, pe baza unor criterii complexe şi prosteşti, fără a avea habar cine sînt cei doi şi ce vor ei să facă în UE, dă dreptate celor care acuză Uniunea că funcţionează închis şi cu spatele la public. Mai mult conciliu papal decît adunare democratică " am mai făcut această comparaţie cînd am vorbit despre desemnarea lui Barroso ca preşedinte al Comisiei. De altfel, paralela a fost făcută la modul ironic şi de către Joseph Daul, preşedinte ale grupului popular din Parlamentul European, care a salutat "fumul alb" ce a ieşit pe hornul Consiliului, poanta referindu-se la modul în care Vaticanul dă lumii de ştire că adunarea cardinalilor a ales un nou pontif. Altfel, ironia lui Daul a fost uşurică faţă de alte critici aduse actualului sistem. Vaira Vike-Freiberga, fostă preşedintă a Letoniei, a avut curajul să se proclame în mod deschis aspirantă la postul de preşedinte (nu e de bonton să spui că vrei aşa o funcţie, fie îţi faci campanie neoficială, ca Tony Blair, fie mimezi poziţia de Nătăfleaţă care se trezeşte cu para în gură, ca Van Rompuy). După ce conclavul a anunţat rezultatul, doamna Vike-Freiberga a făcut furori în presa europeană zicînd că acest stil de a decide "în întuneric, în spatele uşilor închise, cu spatele la public" seamănă cu modul de lucru din fosta URSS. Spectaculoasă declaraţie. Şi corectă? Nu tocmai. Imensa diferenţă între Consiliul European şi politburo-ul sovietic e că primul e compus din şefi de state aleşi direct şi democratic care trebuie să găsească candidaţi consensuali, iar cel de-al doilea era compus din nomenclaturişti, de obicei decrepiţi, autoselectaţi din PCUS. Curajoasa şi onesta doamnă Vike-Freiberga este nedreaptă cînd compară o democraţie intermediată cum este UE cu un sistem dictatorial-birocratic cum era URSS, diferenţa de natură (nu de grad) fiind legitimitatea democratică directă a celor care intră în camera obscură unde se ia decizia. Dar asta nu înseamnă că modul de alegere în sine nu este depăşit şi ridicol. E ridicol ca într-o Uniune bazată pe principiile democraţiei să încerci să decodifici tendinţele şi şansele candidaţilor după fel de fel de semne obscure sau declaraţii alambicate (altcineva compara asta cu modul în care kremlinologii încercau să înţeleagă jocurile interne din PCUS după detalii ca ordinea portretelor în Pravda sau aranjarea scaunelor la dineuri, iar această comparaţie se susţine). Polonia iar a făcut figură de ţară care se face că nu pricepe cutumele şi le pune în discuţie. La modul în care se mişcă în UE " încrezători în ei, neintimidaţi de cei mari, mereu făcînd apel la principii şi ignorînd obiceiurile " polonezii sînt din ce în ce mai simpatici. Am întîlnit recent la o conferinţă un tip care lucrează la Departamentul lor de Afaceri Europene şi care a început o frază zicînd "noi, polonezii, avem căderea morală să vă zicem că…". Şi apoi a trecut la tema impozitării în UE, dar nu mai conta deja, jumătate din sală îl ura, jumătate îl adora. De unde li se trage nu ştiu, dar Polonia se conturează tot mai clar ca acea ţară europeană care pierde disputele, dar spune adevărul. Nu le pierde pentru că spune adevărul, dar pentru ei pare mai important să spună adevărul decît să cîştige. Nu vorbesc aici în clişee etnice, nu zic că polonezii ca naţie sînt aşa sau altminteri, ci că Polonia ca stat are această tendinţă demonstrabilă în acţiunile sale diplomatice. Ce a mai făcut Polonia de data asta? Cum nu avea un candidat în această cursă (pentru că deja obţinuse Preşedinţia Parlamentului European " dacă mă gîndesc mai bine, oare chiar pierde Polonia fiind slobodă la gură?!), Polonia s-a gîndit să faulteze procesul în sine. Aşa că Ministerul lor de Externe a trimis tuturor guvernelor UE un document de poziţie prin care cere pur şi simplu ca toţi posibilii candidaţi la cele două funcţii să susţină un fel de interviuri de angajare în faţa liderilor europeni. Nu e limpede dacă audierea ar urma să fie deschisă presei şi publicului. S-ar înţelege că da, documentul polonez zice că procedura ar trebui să fie "cît mai transparentă şi democratică posibil". Dar chiar şi un interviu cu uşile închise tot ar fi un progres, măcar am putea să ştim la ce să ne aşteptăm de la viitorii ocupanţi ai funcţiilor. Propunerea a făcut ceva vîlvă, dar a fost tratată cu răceală de oficiali. Au preferat să o ignore, nu să o combată. Singurul care a avut ceva de spus a fost premierul suedez Reinfeldt, care deţine preşedinţia rotativă a Consiliului. El a spus ironic că nu prea ar merge, pentru că nici un posibil candidat care deţine o funcţie importantă la el în ţară nu le va spune alegătorilor de acasă ceva de genul: vedeţi că iau o pauză, mă duc să candidez la Bruxelles, dar să ştiţi că vă iubesc în continuare şi, dacă nu reuşesc, mă întorc la voi, iubindu-vă la fel ca la început. Argumentul are ceva greutate, dar poate ar trebui să ne gîndim că tocmai practica prin care şefi de guverne în funcţie capătă job-urile înalte din UE este una nocivă în sine. Altfel, nu văd de ce ar scădea rangul unuia care încearcă o candidatură la şefia UE şi pierde. Nici măcar lui Adrian Severin nu i-a dăunat, care după ce a înjurat în stînga şi în dreapta la Bucureşti, s-a autopropus ministru de Externe al UE şi acum e foc şi pară că nu a fost susţinut. Dar simplul anunţ nu l-a făcut de ruşine, dimpotrivă. Poate cel mai bun contraargument la propunerea poloneză a venit pe blogul unei ziariste de la EUobserver. Ea îşi imaginează cum ar arăta interviurile mai multor candidaţi cu cei 27 de şefi de state, fiecare punînd întrebări, trei minute, pe rînd. Probabil ar cîştiga cel care rezistă fără să adoarmă, din oficiu. E un argument simpatic, dar presupun că dacă lucrările conclavului s-ar deschide, s-ar găsi o modalitate să vorbească numai cei care au ceva serios de spus. Presa europeană a fost foarte critică cu aceste alegeri pentru că au propulsat doi no name în faţă. Totuşi, ambii sînt oameni decenţi şi au talentul de a crea consens, chiar dacă mult sub ceea ce ar fi trebuit să fie mandate inaugurale care să umple de conţinut cele două funcţii. Dar dacă modalitatea de alegere rămîne aceeaşi, nu vom avea personalităţi mari în fruntea UE decît datorită norocului (cel mai mare preşedinte al Comisiei, Jacques Delors, a fost numit şi el ca un candidat consensual şi şters). Problema nu ţine neapărat de numele sau de lipsa de nume a celor doi, ci de modul în care sînt desemnaţi. Nu sovietic, dar în orice caz ridicol şi depăşit.
