Ce am învăţat din Lovin vs Ţoghină

Cazul Lovin vs Ţoghină, despre care am scris acum două săptămîni, pare chiar mai complicat decît am reuşit eu să-l redau. Am trecut în revistă detaliile pentru a ajunge la discuţia de principiu despre protecţia surselor. Aceste detalii se bazau pe informaţiile culese în timpul documentării pe Internet. Ulterior, şi în afara Internetului, povestea mi s-a schimbat. Dar mai întîi faptele, apoi interpretarea şi scuzele. Am avut convorbiri telefonice cu Rodica Madoşa şi Maria Ţoghină. Prima a ales să ne şi trimită următorul text.

„Stimate dle Ghinea,

Articolul dvs. «Lovin vs Ţoghină» este într-adevăr un caz de pus pe gînduri chiar în mai mare măsură decît lasă să se vadă impecabila demonstraţie pe care o dezvoltaţi pe marginea principiilor deontologiei jurnalistice. Tot ce scrieţi denotă perfectă bună credinţă şi îngrijorare faţă de pervertirea acestor principii. Din păcate, dînd credit unor «date şi fapte» insuficient verificate şi documentate, vă lăsaţi pradă unor mistificări care minează onestitatea şi justeţea analizei. De aceea vă transmit aceste precizări pe care le consider necesare pentru un plus de precizie şi clarificare a subiectului. Ca în bancul de la Radio Erevan, Maria Ţoghină nu a trimis mail-ul, ci l-a primit. De la mine. Şi nu în varianta caricaturală postată acum pe blog prin rescriere şi falsificare. Dispariţia subită a textului iniţial şi înlocuirea lui cu acest simulacru este o tipică acţiune de ştergere a urmelor. Dacă ar fi postat din nou s-ar putea vedea că sună altfel, că nu prezintă nici un fel de interes public, că e o banală corespondenţă pe yahoo, nu pe e-mail-ul de serviciu. Am păstrat un print al mail-ului original şi vi-l trimit spre deplină edificare. El provine dintr-o «captură» obţinută prin spargerea adresei mele de poştă electronică. Faptul s-a petrecut în vara anului trecut, cînd zeci de pagini sustrase, trunchiate şi prelucrate din mesajele mele personale au fost făcute publice prin expedierea către numeroşi destinatari. Un exemplar a ajuns şi la mine, la mulţi colegi din radio şi la alţi adresanţi în

.

       Maria Ţoghină nu a făcut plîngere penală împotriva lui Tiberiu Lovin. Nici eu. Am reclamat însă la Direcţia criminalitate informatică a DIICOT piratarea, pentru că, pe lîngă dreptul jurnalistului de a nu-şi divulga sursele, există şi alte drepturi consacrate şi la fel de legitim a fi apărate, precum dreptul la viaţă privată şi garantarea secretului corespondenţei. Nici în această sesizare nu există vreo referire expresă la Tiberiu Lovin. Doar semnalarea faptei. Atît şi nimic mai mult. Oricît de zgomotoasă şi «pasională», gesticulaţia dlui Lovin pozînd în martir al jurnalismului de investigaţie, cu imaginare gratii şi zdrăngănit de cătuşe, nu poate oculta faptul că episodul în discuţie are mult mai puţin de-a face cu deontologia gazetărească şi mult mai mult cu infracţiunea sau complicitatea la infracţiune. Cum noi putem greşi, socot că e dreptul şi obligaţia celor calificaţi în investigarea unor asemenea situaţii să se pronunţe şi să dea răspunsurile aşteptate.

Cu cele mai bune sentimente, Rodica Madoşa, Consilier PDG SRR“.

În convorbirea telefonică cu Maria Ţoghină, aceasta a adus alte precizări, pe care le voi reproduce din memorie, întrucît a ales să nu trimită un mesaj scris. Declaraţia iniţială de avere a M.Ţ. nu includea casa de la ANL, dar includea creditul luat pentru această construcţie, lucru pe care eu nu l-am înţeles din dreptul său la replică trimis către Lovin. Crezînd în mod eronat că nu apare nimic despre casă în declaraţia de avere, am interpretat ideea că o casă neterminată nu poate fi considerată proprietate ca fiind o scuză ilegitimă pentru omisiune. Cum M.Ţ. a menţionat creditul în sine (şi casa ulterior), evident că interpretarea mea este greşită. M.Ţ. şi soţul său îndeplineau criteriile legale pentru o casă ANL la momentul acordării creditului. Mi-am păstrat obiecţia împotriva mecanismului ANL ca atare, replica Mariei Ţ. fiind că au fost parte a unui grup mai mare de ziarişti care au accesat aceste credite. Cititorii pot judeca singuri situaţia ţinînd cont şi de această nuanţă. Diferenţa de salariu de la un an la altul a apărut din cauza schimbării legale a formularelor de avere (din fericire, am presupus asta în articol, chiar fără să am informaţia). M.Ţ. nu a făcut plîngere penală împotriva lui Lovin şi nu a iniţiat nici un fel de demers, altul decît dreptul la replică. Sindicatul MediaSind nu a cerut demisia sa pentru că ar fi făcut plîngere, iar declaraţia preşedintelui acestui sindicat (care s-a antepronunţat grav, după părerea mea) cum că va cere demisia Mariei Ţ. nu a fost urmată de nici un demers în acest sens. Motiv pentru care M.Ţ. nu a găsit necesar să dea o replică. Informaţia privind MediaSind s-a bazat doar pe preluarea de către mine a declaraţiei preşedintelui de sindicat.

Acestea sînt faptele reieşite din discuţie. Cititorul m-ar putea întreba pe drept cuvînt: atunci ce era adevărat din informaţiile preluate în articolul tău? Adevărul, dur pentru mine, este că aproape nimic sau că măcar doamnele R.M. şi M.Ţ au explicaţii credibile pentru versiunea contrară a aproape tot ce am publicat eu în expunerea faptelor. Prezint aici scuze pentru perpetuarea acelor informaţii. Nu aş vrea ca cititorii să înţeleagă că analiza care urmează este o încercare de justificare. Am comis nişte erori şi încerc să le îndrept acum, făcînd să ajungă la cititori şi versiunea celor nedreptăţite. Aş vrea doar să fiu crezut că le-am comis cu bună credinţă.

Iată însă că articolul meu ajunge el însuşi un „caz de pus pe gînduri“. Nu sînt ziarist de investigaţii şi nu am adus nici o informaţie nouă în acel articol. Singurul element propriu erau interpretările mele asupra unor informaţii deja prezente în spaţiul public. Scopul era să vorbesc despre principiul protejării surselor şi necesitatea de a nu abuza de el. Însă pentru a ajunge la esenţa cazului a trebuit să informez cititorul asupra poveştii. Şi pentru asta am făcut o documentare pe Internet, citind cîteva zeci de articole de pe bloguri şi ziare. E drept că cele mai multe erau ale lui Tiberiu Lovin sau ale altor bloggeri care îl susţineau pe Lovin. Pe de altă parte, o căutare pe Google nu ducea la alte surse de informaţii despre caz. Am crezut că măcar în ce priveşte faptele în sine mă pot baza pe aceste surse, oricum nu mă omoram după modul în care le interpretau, şi reieşea asta de acolo. Practic, pe tot Internetul nu se găsea o poziţie a celor două doamne, în afara dreptului la replică publicat de Lovin însuşi. Mi se poate spune că un ziarist „adevărat“ ar fi pus mîna pe telefon să verifice informaţiile. Teoretic, corect. Problema este însă că un scriitor de editorial, care lucrează doar cu informaţiile furnizate de alţii, nu poate, omeneşte vorbind, să reverifice informaţiile prezentate public, nedisputate de părţile implicate. Sau poate?

Elementul-cheie este să apreciem corect credibilitatea surselor de informaţie şi/sau să intuim adevărul lor din context. Ceea ce nu am făcut în acest caz. Trăim în epoca informaţiei. Este un clişeu. De fapt, trăim în epoca informaţiei vizibile. În acest caz, versiunea Lovin este covîrşitor mai vizibilă decît versiunea Ţoghină. Chiar dacă, pot spune acum, versiunea Ţoghină e mai credibilă. Chiar acum reverific ce „spune“ Google despre caz. O căutare cu „Toghina Lovin“ dă la primele rezultate: două articole de la badpolitics.ro, articolul meu, postări de la dailycotcodac.co, blogatu.ro, stareapresei.ro, plus postările originale ale lui Lovin. Toate sînt în tonul victima-Lovin-anchetat-pe-nedrept-de-reaua-de-Ţoghină. Şi în acest moment singura intrare pe Google care ridică dubii asupra publicării acelui mesaj de către Lovin este… articolul meu. Nu o spun ca pe o scuză, ar trebui doar să ne pună pe gînduri comportamentul de turmă şi absenţa alternativelor într-un mediu al libertăţii absolute.

De pildă, informaţia banală că M.Ţ. a făcut plîngere penală împotriva lui Lovin pentru a-i afla sursele, de unde pleacă de fapt vitriolul bloggerilor. Lovin a fost chemat la parchet într-un caz legat de articolele sale despre M.Ţ. Procurorii nu trebuie să dezvăluie autorul plîngerii (aşa cum este normal, altfel i-ar căuta infractorii pe cei care le depun). Nici nu mai e clar dacă Lovin sau altcineva dintre apărătorii săi a presupus primul că M.Ţ. este cea care a depus plîngere. Dar aşa s-a răspîndit versiunea, e unanimitate. De fapt, era Rodica Madoşa, şi nu făcuse plîngere împotriva lui Lovin, ci pentru a afla cine i-a spart căsuţa de e-mail yahoo. Dar este imposibil în mod practic să afli asta de pe Internet. Poate că doamnele au greşit lăsînd informaţiile fără răspuns. Dar tot este exasperant. Google te trimite la multe bloguri care preiau unul de la altul informaţia că M.Ţ. a făcut plîngerea – multe injurioase, altele calme şi analitice, dar toate trăgînd concluzii dintr-o informaţie falsă. O informaţie neadevărată prezentă în zeci de locuri, fără a găsi nicăieri contrara ei adevărată, devine „adevărată“? Am învăţat în clasa a XII-a la filozofie (apropo, din manualul scris de soţii Miroiu!) că atunci cînd nu poţi verifica adevărul prin raportare la situaţia de fapt, o poţi face prin raportare la alte surse, la opinia majoritară. Cum poţi verifica adevărul pe Google? Şi, mai ales, de ce ai încerca? Doar nu pot greşi cu toţii, nu?