Triumful fostelor soţii

Scriam de curînd, despre filmul

(

, 2009, în regia lui Mark Lawrence, cu Sarah Jessica Parker şi Hugh Grant): ideea era că nu oferă mai nimic incitant şi nou în seria comediilor conjugale. Care, ca şi gen în sine, mi se păreau într-un moment de impas…

Văzînd însă un alt film pe aceeaşi temă, E tare complicat (It’s Complicated, 2009, regia şi scenariul Nancy Meyers, cu Meryl Streep, Alec Baldwin, Steve Martin), mi-am schimbat părerea: genul nu a murit. Depinde de cine şi cum îl revitalizează: Meryl Streep pare cea mai în măsură să o facă (de altfel, a fost şi nominalizată la Globul de Aur pentru rolul de aici). Ca şi în

(2008, în regia Donnei Sheridan), Meryl Streep e mai mult decît în pielea ei în roluri de comedie. Creează un gen propriu, cumva între exuberant şi duios, între dezlănţuit şi ezitant, care o face să ridice dincolo de imediat orice rol.

nu e „salvat“ doar de Meryl Streep. Nici măcar de ea şi de Alec Baldwin şi Steve Martin, un trio… adecvat. Ci de scenariul filmului. De soluţiile pe care le oferă mult întoarselor pe faţă şi pe dos relaţii de cuplu. Dacă rezolvarea din

(cea cu schimbarea cadrului dintr-o metropolă într-un orăşel de provincie şi întoarcerea la valorile patriarhale) părea artificială, cea din

are măcar umor: Jane, soţia părăsită (Meryl Streep) devine, pentru o scurtă perioadă, amanta soţului plecat de acasă (Jake, alias Alec Baldwin) pentru veşnica parteneră mai tînără.

În sfîrşit, reţetarul comediilor romantice, de fapt didactice (aşa cum revistele gen Cosmo le învaţă pe femei ce să facă prin sfaturi oferite de-a dreptul, tot aşa filmele de acest tip o fac prin „punere în situaţie“) a găsit o soluţie decentă de a o reabilita pe soţia de vîrstă medie „părăsită“. Singurul pe care mi-l mai amintesc făcînd acelaşi lucru este

(2003), scris şi regizat de aceeaşi Nancy Meyers, cu Dianne Keaton şi Jack Nicholson. Şi acolo este încălcat tabuul vîrstei.

În

, soluţia găsită e mai simpatică: impunătorul Alec Baldwin, foarte potrivit în rolul „masculului feroce“ în criză existenţială, are o relaţie extraconjugală cu fosta sa soţie, de care se despărţise cu mulţi ani în urmă şi pe care o reîntîlneşte la aniversarea unor prieteni. Felul în care se întîlnesc, pe şest, ca să nu-i vadă copiii care abia se obişnuiseră cu ideea divorţului, modul în care redescoperă pasiunea între ei (sincer, aproape uluit şi… cu preţul sănătăţii – Alec Baldwin suferă un atac, minor, la un moment dat), relaţia lui Jake cu Agness (Lake Bell), actuala lui soţie mai tînără, o variantă

de Cruella – toate sînt narate cu umor şi converg spre o reuşită comedie de situaţii.

„Ideologia“ filmului (fără de care nu se poate în genul respectiv) este, pe undeva, asemănătoare cu cea din povestea soţilor Morgan: întoarcerea la valorile tradiţionale. Acestea sînt întrupate de o „femeie adevărată“, personajul interpretat de Meryl Streep, care nu e doar o amantă grozavă, ci şi o bucătăreasă asemenea (Jane este proprietara unei cofetării în care majoritatea produselor sînt făcute chiar de ea), şi o mamă înţelegătoare. Chiar dacă sfîrşitul respectă convenţia morală pînă la capăt, şi cei doi foşti soţi nu rămîn împreună, totuşi, în opinia mea, filmul rămîne inovator, cu haz, într-un domeniu ce părea saturat.

Erată: În „Bazarul“ din numărul trecut, „Global-local, pe viu“, s-a strecurat o eroare: în paragraful începînd cu „McDonald’s-ul ăsta avea…“ a apărut globalizare în loc de glocalizare. Varianta corectă este: „(…) Şi pe cele ale glocalizării, o convertire să zicem productivă între cele două“.