Animalele (comunitare) și orașul

Pe vremea lui Ceauşescu erau şobolanii. Cînd te duceai la film, cu clasa, pe „bulevard“ (6 Martie pe atunci, Kogălniceanu – acum) treceau pe sub picioarele tale în viteză, traversînd teritoriul comun. La primul ţipăt, toţi ocupanţii sălii (de multe ori mîncători de seminţe, floricelele de atunci) ridicau picioarele.

Şobolanul trecea, şi filmul continua. Prin anii ’80, îi mai puteai vedea seara, la metrou, spre ora închiderii; sau pe lîngă tomberoane. De asemenea, puteai auzi despre ei din poveştile horror, în parte adevărate, care circulau semi-underground pe atunci: un asemenea specimen se urcase pe iedera crescută pe cutare bloc, ajunsese pînă la etajul X şi-l muşcase, mortal, pe bebeluşul de acolo.

Pe propria piele, rozătoarele în cauză erau mai puţin îngrozitoare. Pe una dintre ele am observat-o în corelaţie cu o altă specie locuitoare a oraşului nostru, în variantă comunitară sau cu stăpîn – pisica. La propriu, în perioada în care locuiam într-un demisol: am văzut un motan, pe trotuarul din dreptul geamului meu, jucîndu-se cu un şoricel, probabil înainte să-l mănînce. Imaginea nu era deloc plăcută şi mi-a adus aminte de psihopaţii din filmele de gen, care-şi „frăgezesc“ victima înainte s-o omoare.Motanul în cauză mi-era un mai vechi cunoscut. Într-o noapte, în timp ce dormeam cu geamul deschis (geam care avea gratii), am simţit că cineva se uită la mine: era pisoiul respectiv, adăstînd, impertinent, pe pervaz. Făcea parte dintre cei semi-vagabonzi (avea un domiciliu fix în zonă, dar mai mult hoinărea decît stătea acolo).

Specia asta de motan semi-nomad e foarte răspîndită. Propriul nostru motan, de acum mulţi ani, intra în aceeaşi categorie. Pleca şi se întorcea cînd avea chef. Nu întotdeauna singur: într-un an, cînd ne-am întors de la mare, în sufragerie, pe canapea, am găsit nu o pisică, ci cinci.

Mîţele se numără, totuşi, printre locatarii necuvîntători plăcuţi ai oraşului. Deşi uneori pot avea şi ele o nuanţă impertinent-înspăimîntătoare: atunci cînd îţi taie calea în viteză, ţîşnind de după vreun gard şi alergînd spre o destinaţie esenţială, cunoscută doar lor.

Asemenea cîinilor, care se poartă explicit diferit ziua faţă de noaptea şi cînd sînt singuri faţă de cînd sînt în grup. Ziua, pe strada mare, cîinii bucureşteni sînt, în general, plăcuţi – şi mimetici – parteneri de agitaţie: sînt de mult celebri patrupezii care traversează pe trecerile de pietoni şi chiar pe verde. Noaptea, grupaţi confortabil pe aleile din jurul blocurilor, nu ezită să atace, trecînd în categoria maidanezului care l-a muşcat (mortal!) pe bietul japonez, acum cîţiva ani.

Dar nu sîntem înconjuraţi doar de mamifere: păsări avem, slavă Domnului, cît cuprinde; eu, una, mă culc şi mă trezesc în croncănit vesel (şi insistent) de ciori. De la geamul meu, le observ uşor. Nu mă pot abţine, cînd le văd forfotind aparent nervoase, să nu le plasez în scena din Păsările.

De altfel, nu a trecut mult timp de cînd, sub ameninţarea gripei aviare, ne uitam urît la orice zburătoare care trecea pe deasupra capului nostru – chair dacă era vorba de inofensivii porumbei şi guguştiuci sau de vrăbiile care ne mănîncă firimiturile de pe pervazuri.

Dacă ar fi să coborîm şi mai jos pe lanţul trofic, şi să ne întoarcem la nota neplăcută de la început, ar trebui să mai amintim o categorie de vieţuitoare cu care în special locuitorii blocurilor bucureştene se întîlnesc destul de des: gîndacii de bucătărie. Şi aici există, evident, variaţiuni: aceştia pot fi mici sau mari, negri sau roşii. Cei roşii primează, am constatat. Mai nou, cei mari şi roşii. Cu care te poţi întîlni pe scările blocului, morţi sau vii. Sau în propria baie, avînd acelaşi sentiment ca în cazul motanului de pe geam: că cineva se uită la tine.

Nu ţin să dezvolt subiectul legat de cea din urmă specie (despre care ştim cu toţii cît de repede se înmulţeşte şi ce spune despre igiena oraşului şi a locuitorilor săi). Mă mărginesc doar să conchid, ca-n orice compunere care se respectă: şi oraşul nostru se bucură de o faună aparte…

O galerie foto realizată de Iaromira Popovici - aici