Laura, Oreste şi conştiinţa
Website Story este filmul lui Dan Chişu, a cărui premieră a avut loc de curînd. Site-ul său oficial spune că acesta „propune o altă variantă de cinema, mai degrabă un experiment, într-o lume în care telefoanele înregistrează şi toată lumea poate să-şi posteze filmele pe net, indiferent de consecinţe“.
De ce experiment? Pentru că, aflăm de pe acelaşi site, filmul nu a avut scenariu şi majoritatea actorilor sînt neprofesionişti: „Pe o perioadă de şase zile, actorii principali au fost închişi într-o casă, unde s-au cunoscut şi au conturat cele mai importante scene din film. Fiecare a primit cîte patru pagini cu noua identitate şi cu povestea personajului pînă la momentul întîmplării, avînd voie să şi-l contureze singur. (…) La locul filmărilor actorii primeau indicaţii individuale, astfel încît celălalt nu ştia replica partenerului. Nu aveau voie să oprească scena şi trebuia ca ei să-şi improvizeze replicile pînă la capăt“. Am subliniat, deliberat, ideea de experiment (despre care s-a vorbit, de altfel, şi la premieră) pentru că, la o primă încercare, mi-e greu să categorisesc filmul, să-l încadrez ferm undeva sau să formulez o opinie fermă.
Pot spune cu certitudine doar că am plecat din sala de cinema cu păreri controversate: sînt lucruri care mi-au plăcut, şi altele pe care le-am găsit excesive. Filmul e un asalt: de mijloace cinematografice, vorbe, stări şi fapte fără întoarcere. Unele dintre ele o/te nimeresc, în sensul că ating cîte una dintre problemele reale ale vremurilor noastre, cum ar fi cea a dificultăţilor de comunicare dintre părinţi şi copii. Scena în care Laura, eroina (Crina Semciuc) lipseşte pentru prima dată noaptea de acasă, iar mama ei (Lia Bugnar) nu găseşte alt mijloc mai bun să o certe decît spunîndu-i că nu e adevărata ei fiică – e una dintre cele interesante. Suficienţa mamei adoptive, bine dozată de Lia Bugnar, a cărei unică grijă e să nu afle soţul ei despre întîmplare, reprezintă una dintre căile posibil de exploatat: mai puţin grandomanice şi mai veridice. Personajul mamei se dovedeşte unitar pînă la capăt.
Un alt personaj interesant, poate tot prin neputinţa lui, este prietenul Laurei, Juni (Constantin Bojog). Bine intenţionat, dar mic şi la propriu, şi la figurat, el nu e capabil să o înţeleagă pînă la capăt, şi nici să o apere. E alături de ea, îi oferă o oarecare protecţie, nu neapărat masculină, şi… cam atît. Problemele esenţiale şi le rezolvă Laura singură.
Acestea ajung să fie de viaţă şi de moarte: dintr-o joacă adolescentină a identităţilor şi transcenderii limitelor, prietena ei Mira (Diana Gurscă) e omorîtă de un personaj aflat la intersecţia autorităţii cu lumea interlopă (Oreste). De aici încolo lucrurile mi se par prea îngroşate: personajul lui Oreste este prea fără nuanţe, amoral complet, precum eroii lui Oliver Stone sau Tarantino (păstrînd proporţiile…). De altfel, trăsăturile personajelor sînt duse, cu toatele, la extrem, ca într-o joacă nebună, dar în sensul rău, morbid, fără speranţă. Laura nu se poate „distra“ decît drogîndu-se şi prostituîndu-se. Apoi, poate face dreptate doar schimbîndu-şi sexul (nu vă speriaţi, nu de-a dreptul, doar se tunde, în stilul personajelor feminine din comediile lui Shakespeare, gen Rosalind sau Viola) şi ucigînd.
Morala filmului: societatea nu-ţi lasă decît o singură soluţie – să te transformi şi tu în criminal, ca să-ţi faci dreptate. Oamenii sînt singuri şi nu pot să-şi rezolve problemele „de viaţă şi de moarte“ decît luînd decizii radicale personale şi depăşind orice fel de limite, dacă e nevoie. Pînă la urmă, singura inocentă e prietena Laurei, Mira. Catalogată de toţi drept ciudată şi frivolă, datorită unui film difuzat pe Internet, în care, de fapt, nu ea era protagonista, dar şi a felului în care arată, ajunge să fie omorîtă. Şi să fie făcută una cu imaginea ei.
Aşa, povestit, sună bine. Şi, repet, nici văzut, filmul nu e neinteresant. Dar excesul de mijloace – ludicul său amoral, prea dinamic, uşor isteric – poate deveni obositor. Şi îngrijorător, în cazul în care chiar reflectă ceva din gîndirea generaţiei la care filmul spune că se referă.