Timp liber, apăsător

Sînt oameni, mulţi, cărora le place răgazul. Se lasă în voia huzurelilor de orice fel, destinşi, fireşti, fără mustrări de conştiinţă. Privesc timpul liber ca pe ceva la fel de palpitant ca şi timpul activ, pe care-l petreci cînd ai ceva important de făcut sau eşti cu cineva la fel de însemnat. 

Cînd vorbesc de răgaz, îi acord, din start, o conotaţie negativă. Nu am în minte tihna creatoare în care visezi, gîndeşti şi pui la cale marile opere sau planuri de viaţă. Nici clipele pe care ţi le petreci, pasional, cu persoana iubită. 

Nu. Mă refer, aici, la un soi de timp mort, impus de instanţe formale şi informale, precum duminicile şi alte sărbători legale. Ca, de pildă, statul la soare, pe plaja arhiplină, întorcîndu-te cînd pe faţă, cînd pe spate, aproape la unison cu alte cîteva sute de trupuri. Un exemplu de spaţiu asociat unui asemenea interval temporar este… parcul. 

O zi în parc e, în modul meu de a vedea lumea, o mostră de ocupare formală a timpului liber. Te duci în parc, în zilele consacrate de sărbătoare, exact cu scopul de a avea răgaz. Eşti, cel mai ades, însoţit de membri ai familiei sau de prieteni de familie, cu care trebuie să-ţi petreci „o zi liniştită“. 

Tocmai acest imperativ, impus de foruri morale, sociale şi culturale invizibile, dar sensibile, mă îngrozeşte. Ies în parc, în ziua în care toată suflarea performează aceeaşi acţiune, în primul rînd pentru a fi în „rîndul lumii“. 

Între mine şi lume e un raport de pîndă reciprocă: cei care stau pe bănci sînt, cel puţin temporar, în postura de spectatori; cei care trec sînt protagoniştii… În scurta lor ieşire sub „luminile rampei“, pentru mulţimea forfotitoare contează ce haine poartă, cum îşi mişcă trupul şi ce partener şi-a ales fiecare. Schimbul scurt, dar grăitor de priviri între unul din ei şi cîte un ocupant al băncii poate fi, de multe ori, relevant: net aprobator sau dezaprobator. Există, de asemenea, un anume ritm pe care „parcul de duminică“ îl impune: nu prea rapid, dar nici prea molcom, un soi de trap de paradă, în care impulsurile prea entuziaste sînt brusc domolite, pentru a nu ieşi din fluxul general. 

Căci, da, se poate vorbi de un asemenea flux: eşti în rîndul oamenilor, la propriu. Dacă nu ai fi, şi nu ai avea unu-doi membri ai familiei cu care să defilezi (la propriu şi la figurat…), te-ai simţi trist şi singur. Dacă eşti în mulţime, nu-ţi place, totul e prea conformist… Există soluţii, dar puţine dintre ele „merg“ pentru toată lumea: să fii copil – în alergarea ta cu sufletul la gură, trăieşti parcul, cu fiecare cotlon al lui, nu doar îl priveşti; să fii îndrăgostit – atunci nu ai ochi pentru nici o bancă sau tufiş, decît ca background, romantic, al măreţei tale pasiuni; să fii părinte tînăr – cînd eşti aşa de preocupat de neliniştita ta odraslă şi de pericolele care o pot paşte, încît nu ai energie pentru altceva; să ai grijă de cineva mai bătrîn şi mai bolnav decît tine – e clar de ce; să plimbi un cîine; să fii un visător singur, incurabil şi clişeizat, pentru care cei din jur nici nu există şi universul e doar o sursă de inspiraţie şi melancolie. 

Variantele mai pragmatice sînt următoarele: să stai la o terasă unde să bei şi să trăncăneşti „metafizice“; să mănînci la unul dintre restaurante; să faci diverse sporturi, cum ar fi ciclism (dacă prinzi o bicicletă de închiriat) sau vîslit/dat din pedale pe lac. 

Recent, am ales-o pe cea din urmă: mersul cu barca. Pot spune că a fost o experienţă… solicitantă. Acum cîţiva ani, nu aş fi observat în veci vaporaşele care veneau din toate părţile (poate atunci nici nu erau atîtea), fiind doar absorbită de propriu-mi romantism. Acum, vîslitul mi s-a părut o cursă cu obstacole printre vehicule cu potenţial ameninţător. Ora cu barca s-a terminat cu happy-end: nici un vaporaş nu a dat peste noi (doar o şalupă ne-a zguduit puţin). Am prins şi un moment poetic, pe care l-am fotografiat/filmat cu mobilul (am simţit că aşa trebuie): apusul soarelui pe apă. 

În ziua aceea am plecat udă, dar mulţumită. Oamenii de pe margine continuau să ne privească, dar nu îmi mai păsa: ieşisem, cu ceva cît de mic, din monotonia timpului, apăsător, de relâche...

O galerie foto din Herăstrău găsiţi aici