Mîinile, porumbelul şi furnica
La Festivalul Internaţional de Film NexT de anul acesta nu am reuşit să văd decît două categorii de filme: cele premiate şi cele de la secţiunea NexT Kids. Mărturisesc, fără cine ştie ce ruşine, că cele destinate copiilor mi-au plăcut mai mult.
Toate scurtmetrajele din secţiunea „Kids“ erau peste medie. Îndeplineau două condiţii necesare: aveau, fiecare dintre ele, cîte o idee, şi erau, majoritatea, aproape impecabile ca imagine. Un singur lucru rămîne discutabil în privinţa lor: în ce măsură puteau fi înţelese – cel puţin unele dintre ele – de preşcolarii din sală.
Cel dintîi – Cerc, în regia lui Kirk Hendry (Marea Britanie, 2008) – era descifrabil şi pentru copiii mai mici. Chiar dacă aceştia nu aveau acces la semnificaţiile lui mai profunde, puteau cu siguranţă urmări fascinantul joc al mîinilor-umbre care se transformau din frunze în gazele şi apoi în vînători, într-o junglă imaginară. O idee simplă, dar genială: să construieşti o lume exclusiv din mîini, din palme şi degete, privite din diverse unghiuri şi proiectate ca umbre pe un ecran. Filmul îţi arată cum poţi găsi utilizări spectaculoase unor părţi ale corpului pe care te-ai obişnuit să le foloseşti strict în gesturi automate.
Triplu concert în re minor (Australia, 2008, regia Daniel Mitchell) nu are nici unul dintre atuurile Cercului. Nu are altceva decît poanta de la sfîrşit. Dar aceasta e, slavă Domnului, reuşită: după ce tot filmul vezi cum nu se întîmplă nimic, la sfîrşit, eroina sa (Alex Cook), o fetiţă, care este, în cele din urmă, admisă să participe la un concert adevărat, reuşeşte să scoată nota sa (una singură…) cu trianglul ei. Deşi îl scapă, acesta produce sunetul dorit. Ideea în sine de a aspira să fii instrumentist la trianglu mi se pare interesantă…
Cel mai bun film al secţiunii a fost (cel puţin pentru mine) Pigeon: impossible (Lucas Martell, SUA, 2009). Se vede cu ochiul liber că titlul e o parodie la Mission: impossible (1996, regia Brian de Palma, cu Tom Cruise). Un agent începător, care are pe mînă o servietă oficială ce controlează o bombă nucleară, se aşază, cu servietă cu tot, pe o bancă să mănînce un covrig. La el vine un porumbel aparent paşnic, care pare să vrea doar o bucată de covrig. Agentul îi aruncă firimitura, dar, pentru ego-ul porumbelului (care se dovedeşte a fi un monstru orgolios), aceasta nu e suficientă. Poate să fi contat şi faptul că agentul i-a aruncat-o, în loc să-l lase pe el să muşte din covrig… În orice caz, în goana după covrig, porumbelul, deloc al păcii, nimereşte în servietă, declanşînd, automat, toate armele posibile, inclusiv bomba. Pe care agentul reuşeşte să o deturneze în ultimul moment, printr-o tactică simplă: îi dă ce voia, hapsînului porumbel, şi anume covrigul. Sfîrşitul e sadic, dar şi justiţiar (porumbelul devine personaj negativ pe parcursul filmului, mai ales printr-o privire diabolică aruncată agentului, din care se vede că acţiunile lui erau, deja, deliberate): bomba cade pe porumbel…
Spre deosebire de porumbel, Furnica din filmul cu acelaşi nume (Germania, 2009, regia Roman Kalin şi Florian Wittman) nu e cu nimic vinovată. Şi totuşi, soarta ei atîrnă de un fir de păr, în fiecare moment: scapă, la mustaţă, să nu fie călcată de un skater iubitor de acrobaţii. La sfîrşit, skater-ul se împiedică de o piatră minusculă lăsată de furnică (intenţionat?/neintenţionat?) şi cade.
Alte trei filme prezentate la secţiunea pentru copii a NexT au fost măcar interesante estetic: Dunia (Polonia, 2003, regia Joanna Jasinska), Îngerii gunoaielor (Canada, 2008, regia Pierre M. Trudeau) şi Tăietorul de cuvinte (Franţa, 2009, regia Izu Troin). Dacă mă gîndesc mai bine, desigur, era greu pentru preşcolari să le înţeleagă: dar, cu siguranţă, cîte ceva din ele i-a mişcat, intelectual sau emoţional, chiar dacă nu cu totul conştient.
