Anatomia lui Grey

Serialele avînd în centru o anumită categorie profesională, să le spunem „de nişă“, sînt de mult o modă. Şi s-au menţinut aşa, cu variaţiuni în ceea ce priveşte respectivele categorii. 

Cred că primul de acest tip ajuns şi la noi a fost ER (1994): doctorii şi asistentele din spitalul de urgenţă, relaţiile dintre ei şi cele cu pacienţii, tratate neidilic, într-un soi de realism fatalist, au avut succes. Depăşit de Ally McBeal, care, pe lîngă grupul elitist al avocaţilor, introducea şi o latură mai personală şi imaginativă: fanteziile, viziunile alegorice ale lui Ally însăşi, un soi de punere în scenă a problemelor ei psihologice şi relaţionale. 

De atunci încoace, cred, „bariera“ s-a trecut. Spectatorii au acceptat că mai există şi alte comunităţi în afara celor deja consacrate ale poliţiştilor justiţiari sau ale clanurilor înstărite. Desigur, nici doctorii, nici avocaţii nu constituiau grupuri obişnuite: intrau tot în categoria „salvatorilor“ – unii ai vieţilor omeneşti, alţii ai statutului cetăţenesc… 

Dintre serialele cu doctori am scris deja, cu admiraţie, despre House M.D. (2004). House, îndelung comentat, a fost asemănat cu Sherlock Holmes în abilitatea sa genială de a rezolva cazuri imposibile. De asemenea, refuzul său de a interacţiona afectiv cu oricare dintre personaje, pus pe seama piciorului dureros, face din el un exemplu extrem al masculinităţii „feroce“: un lonely ranger mizantrop şi fără dorinţă de schimbare. Anatomia lui Grey (Grey’s Anatomy, 2005) reprezintă perechea feminină a lui House. Serialul are o creatoare (Shonda Rhimes) şi o eroină principală. „Grey“ este numele de familie al lui Meredith, internă în primul an la spitalul Seattle Grace. Numele Grey este inspirat şi de cel al unui cunoscut manual de anatomie din… viaţa reală: Gray’s Anatomy (scris de Henry Gray). 

Comentariile asupra semnificaţiilor numelui s-ar putea prelungi (avînd în vedere că mama lui Meredith era cea dintîi Grey, inventatoarea celebrei – în lumea medicală virtuală – metode Grey; ca să nu mai vorbim de sugestiile culorii gri ca atare…) fără rost. Ceea ce contează, după mine, este că serialul (cîştigător a două premii Emmy, a două Globuri de aur, şi a cărui primă serie se pare că a avut 22,22 milioane de spectatori) a reuşit să creeze o variantă feminină viabilă unei profesii mai curînd masculine în imaginarul colectiv: cea de chirurg, de salvator de vieţi în situaţiile cele mai riscante medical. 

A reuşit păstrînd, mereu, echilibrul dintre realism, cinism sau… depresie şi romantism, idilism, afectivitate. Şi punînd accentul pe relaţii: personajele se definesc prin dialogurile şi interacţiunile dintre ele, prin evoluţia lor în raport cu alte personaje. 

Meredith Grey (Ellen Pompeo) este feminină… fără a fi tipic feminină. Feminină ca look: e sexy, are „nu ştiu ce“-ul necesar… Dar, în privinţa caracterului, şi a viziunii ei asupra profesiei şi relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, nu are concepţia „din cărţi“ a celor dintîi. Nu-şi doreşte „să se aşeze la casa ei“ cu bărbatul visat. 

Iubitul lui Meredith, Derek (Patrick Dempsey), neurochirurg în acelaşi spital, este, aşa cum îi spune, într-unul dintre primele episoade, prietena ei Christina, visul american al oricărei fete – ba chiar, e poreclit McDreamy. Cu toate acestea, Meredith nu-l vrea de tot, cu orice preţ. Farmecul relaţiei dintre ei doi, bine condusă pe tot parcursul sezoanelor, este tocmai jocul înaintare-recul dintre cei doi. 

Jocul poate merge pînă spre moarte, depăşind linia, permisă, a acestui tărîm: într-unul dintre episoade, Meredith aproape se îneacă, semi-voit… Interacţiunile cu pacienţii, o galerie de tipuri umane credibile, în cele mai multe cazuri, le dublează pe cele dintre personajele principale. Situaţiile acestora sînt pilde pentru dilemele existenţiale ale personajelor principale. 

Nu am ajuns pînă la sfîrşitul serialului, dar, pînă acum, am constatat că finalurile de serii nu sînt niciodată absolute, din fericire. Şi serialul – orice altceva decît convenţional.