Frici şi treceri
Există, în continuare, cel puţin pentru mine, spaţii pe care le străbat adesea, dar pe care le simt nefamiliare. Ca şi cum locul meu nu ar fi în ele, nu m-aş potrivi nicicum acolo.
De fapt, nici nu mă potrivesc, în mod real. Cu siguranţă nu sînt o zburătoare, care să se simtă în largul ei plutind printre nori (poate doar metaforic vorbind, deşi mi se pare o plutire fumată şi în registrul ăsta). De aceea, încă nu-mi prieşte pînă la capăt mersul cu avionul. „Încă“ pentru că am zburat, deja, de vreo 30 de ori cel puţin. Avionul nu a devenit, neapărat, o rutină, ci, mai curînd, un mijloc de transport. E evident că nu are rost să călătoreşti două zile pînă la Paris, cînd poţi face (puţin peste) două ore.
Zborul cu avionul nu a devenit o rutină, ci un ritual. La cursul de antropologie simbolică de la master (de antropologie, şi acesta) s-a pus problema dacă o călătorie cu avionul poate fi considerată sau nu un ritual de trecere. Vulgarizînd, ideea e că pleci, dintr-un punct A, cu o identitate, treci printr-un no man’s land, printr-un spaţiu liminal, în care îţi „pierzi“ respectiva identitate; ca, în final, să ajungi în punctul B, la destinaţie, cu… o oarecum nouă identitate.
Filmul lui Spielberg, The Terminal (2004), poate fi o bună ilustrare a acestui joc al identităţilor: pentru că în ţara lui se instaurează un nou regim care nu e recunoscut de SUA, personajul interpretat de Tom Hanks rămîne în aeroport practic fără nici o identitate…
În ceea ce mă priveşte, nu statul în aeroport mă înspăimîntă: dimpotrivă, aşteptarea printre cetăţeni ai lumii mi se pare fascinantă. Acolo, ca şi în parcurile de distracţii gen Disneyland sau în timpul cozilor la monumente celebre, ai ocazia să studiezi mostre de lume. Să vezi că nu toţi oamenii sînt ca tine, că pot fi diferiţi la culoarea pielii sau a ochilor, dar la fel în moravuri (se iubesc, se ceartă, se scarpină, îşi fac loc… într-un mod cît se poate de asemănător). E un spectacol fascinant, o lecţie de toleranţă şi, de ce nu, o ocazie de a-ţi face prieteni.
Iar statul la o cafea la Starbucks-ul sau chiar McDonald’s-ul de acolo e parcă mai interesant decît unul asemănător pe Magheru. Există o doză în plus de excitement, datorată zborului ce se apropie şi a locurilor ce urmează a fi descoperite. Aici îl înţeleg pe personajul lui Clooney din Up in the air (Jason Reitman, 2009), care trăia numai din astfel de ritualuri. El, spre deosebire de eroul din The Terminal, optase, de bună voie, pentru o existenţă în acest spaţiu liminal, fugind de propria-i/vreo identitate.
Un alt moment pe care îl găsesc confortabil este cel al îmbarcării propriu-zise. Cînd devii doar unul dintr-un imens şir: ca parte a unui întreg mişcător, nu eşti în măsură să-ţi fie frică. Odată aşezat pe scaunul tău din avion, după ce toate politeţurile au fost schimbate cu „echipajul“ (şi acesta un substantiv colectiv încurajator), revii iarăşi la statutul de sine stătător. Te aşteaptă unul dintre momentele cele mai grele, pentru fricoşi: re-recitarea regulilor de supravieţuire în caz de…
Acel „în caz de“ e cel mai greu de suportat. Mai dificil decît decolarea în sine, care, de obicei, pare un fleac, în comparaţie cu scenariile pe care ţi le faci înainte.
Odată decolat, ritualul colectiv îşi reintră în drepturi şi nu-ţi mai lasă timp suficient pentru panici. Ţi se dă de băut, de mîncare şi alergi să prinzi un loc la coada pentru toaletă, înainte de pregătirile de aterizare.
Vine vorba că nu-ţi mai lasă loc de anxietăţi. Pentru cine le are oricum, e loc berechet. Motivul? Eventualele turbulenţe (care pot fi mai mici sau mai mari, precum cele din zborul spre Miami, în care ni s-au vărsat băuturile pe noi). Sau, pur şi simplu, senzaţia deja pomenită de… alt mediu. Şi de imposibilitate de a controla în vreun fel (poate doar spunînd rugăciuni) situaţia: nimic din ce se poate întîmpla nu depinde de tine.
Odată reîntors pe pămînt, vrei să uiţi. Să uiţi spaţiul ăsta de trecere şi „încercări“ şi să revii la ce identitate ţi-a mai rămas. Simţindu-te (ştiu, fără rost…) uşor eroic în laşitatea ta depăşită.
