Aglomerări umane
Am avut ocazia, în ultima perioadă, să ajung în diverse locuri, nici unul dintre ele foarte plăcut, în care a trebuit să aştept destul de mult pentru a-mi rezolva treburile ce mă aduseseră acolo. De ce? Simplu: pentru că era coadă. Pentru că erau alţi semeni de-ai mei, mai harnici, ce ajunseseră în respectivul loc înaintea mea.
îmbrîncesc să-şi plătească primii impozitele, totuşi, m-am hotărît să mă duc în carne şi oase să le plătesc. Cu fişele fiscale la mine, dar cu formularele standard necompletate. Ajunsă acolo, m-am aşezat cuminte la coadă, la litera mea. Erau cel puţin trei oameni înainte. Aparent puţini. Dar, în realitate, cei trei făceau cît încă trei pentru că nu-şi puteau rezolva treburile într-o singură încăpere, ci migrau dintr-una într-alta, cu sau fără reprezentantul instituţiei în cauză. Plini de hîrţoage şi dosare. De pe margine, priveliştea era de-a dreptul îngrozitoare. La fel de kafkiană ca întotdeauna într-un astfel de stabiliment. Cu glazura nostalgică asociată: existau, încă, funcţionare gen cele de altădată, cu imensul coc platinat şi helanca-leopard pe silueta împlinită.
Din fericire, doamna care „s-a ocupat“ de mine nu intra în categoria aceasta: era îmbrăcată normal, între hippie şi sport, cu bijuterii de argint simpatice, şi avea o mulţime de surprize de la ouăle Kinder înşirate pe computer. Precum şi alte animăluţe ce-ţi aminteau, într-un fel sau altul, de copilărie. Mai bine aşa decît să aibă flori de plastic sau sticle goale de parfum, cum am văzut în alte părţi… În fond, şi mie mi-au plăcut, din seriile Kinder, cel puţin ştrumfii… Şi asta nu e tot: nu numai că m-a ajutat răbdătoare cu tot ce am avut nevoie, dar nici nu a vrut să audă de vreo recompensă, chiar simbolică. Datorită ei, instituţia a crescut în ochii mei. (Deşi cozile de acolo tot rămîn…)
Un alt loc unde am întîlnit aglomerări umane a fost, evident, spitalul. Nothing is certain but death and taxes, spune, pe bună dreptate, proverbul. Şi, deşi nu am fost, Doamne fereşte, cu ceva prea grav la spital, totuşi nu pot să nu asociez orice vizită la spital cu primul termen – cel mai sinistru – al celei de-a doua părţi a zicalei. Nu am fost într-un spital unde să văd oameni cu boli incurabile, de-abia tîrîndu-se. Au fost însă suficiente, pentru a intra în atmosfera proverbului, referinţele, chiar indirecte, la fragilitatea condiţiei umane şi la ameninţarea morţii din discuţiile auzite într-o aşteptare de vreo două ore. E drept că nu mă mai îngrozesc ca atunci cînd aveam 20 de ani şi cînd, pe măsură ce-i auzeam pe alţi pacienţi mai cu experienţă, din jurul meu, narîndu-şi suferinţele, le simţeam pe toate pe propria-mi piele.
Cel mult mă mai întristez cînd văd alţi pacienţi, mai naivi, care-i iau în serios pe cei aparent mai cu experienţă în materie şi se lasă intoxicaţi, în disperarea lor, de teoriile amatoristice... (Aşa cum s-a întîmplat cu o doamnă proaspăt sosită din Spania, îmbrobodită de o alta în halat, care fusese internată de mai multe ori...) Sau tresar cînd îmi aud numele de familie strigat la un ghişeu, în faţa a zeci de oameni, chiar dacă e vorba de o simplă formalitate...
Veţi spune, probabil, că „la particulari“ e altfel. Da, e adevărat, şi aleg serviciile lor, de cîte ori se poate. Sînt însă situaţii în care ai nevoie doar de spitalele de stat, şi nu ai cum evita sistemul, care e departe de a se fi perfecţionat...
Deocamdată, la noi, cel puţin în ce priveşte lupta cu impozitele şi cu moartea, tot coada e... soluţia. Sau lipsa de soluţie. Să fie acestea domenii permanent condamnate, cel puţin în România?
E drept că, în oricare dintre aglomerările umane menţionate, există şi o parte plină a paharului: îmbogăţirea experienţei. Şi, ca să închei pe un ton mai vesel, mi-am amintit că şi în străinătate am întîlnit cozi: la poştă (unde nici noi nu sîntem scutiţi...) şi la... Disneyland. La unele roller coaster-e populare se precizează chiar, explicit, că aşteptarea durează în jur de două ore.
