Două voci de cartier
Hălăduind prin Giuleşti Sîrbi, primul care ne iese în cale este domnul de la magazinul local: „Am ales să stau la casă de bunăvoie. Aici nu eşti la comun cu toţi. Eşti în curte la tine. La casă nu e un lux. E o muncă în plus. Ai responsabilităţi mult mai mari. Dar este alt grad de mulţumire sufletească“.
Magazinul lui este… corect. Domnul stă pe scările de piatră din faţă, în timp ce înăuntru vinde nepoata lui (care pare de liceu). E politicos, dar obosit: „De la o vîrstă încolo, te îmbolnăveşti. Uite că m-am îmbolnăvit muncind 15 ani“.
Nu a stat mereu la casă, a ales deliberat acest mod de locuire şi a muncit pentru el. Nu conta că înainte, pînă de curînd, cînd, în cele din urmă, s-a asfaltat, era zonă defavorizată: „Era toată strada otova, mergeai cu cizme de cauciuc şi intrai pînă la glezne în noroi. La capătul tramvaiului trebuia să te schimbi de încălţăminte. Plecai cu cizmele de noroi la serviciu. Cînd veneai, iar le luai în picioare, era o adevărată nebunie.
Apă a fost, dar canalizare nu, de la început. S-a făcut o canalizare pe timpul lui Iliescu, în care s-a furat tot. Abia acum s-a făcut una corespunzătoare, cu fonduri europene. Gazele sînt băgate doar de 6-7 ani. Pînă atunci ne încălzeam cu lemne.“
Ce fel de oameni locuiesc aici? După interlocutorul nostru, „oameni ca peste tot, şi buni şi răi. Oameni mai de mîna a doua, cum ar veni… peste nevoiaşi în sus. În general nu au cumpărat, au fost din familii, au moştenit terenuri şi şi-au făcut case“.
Ce case sînt pe acolo? Au apărut şi rezidenţe (e una încă nedată în folosinţă fiindcă ar fi prins-o cu ceva ilegalităţi...), şi vile, dar sînt şi destule case simple, medii, cu ceva spaţiu. Pentru una din zonă, care acum e părăginită, a cerut respectivul 150.000 de euro. A venit un „cumpărător autentic“ şi i-a oferit 110.000, dar nu a vrut să o dea. Acuma vrea o sută pe ea, dar nu i se oferă decît 60.000.
Nu departe, o doamnă de vreo 70 de ani ne povesteşte prin gard: „Locuim aici de 52 de ani, din ’58. Socrul meu avea terenurile astea, şi le-a împărţit la patru. De loc sînt din Teleorman. Ne-am aşezat aici că începuse colectivizarea. Ne-am făcut casă, nu erau blocuri pe atunci“. Casa avea fîntînă, în curte: puţ cu pompă, pe care-l mai are şi acum. De încălzit, se încălzeau cu lemne. Au avut, mereu, şi au şi acum, grădină cu varză, porumb şi vie. Au ţinut animale, chiar şi porci… Acum mai sînt doar găini.
Stăpîna casei, actualmente pensionară, fostă casnică, al cărei soţ lucrase la Competrol, afirmă, cu convingere, că e „mai bine aici decît în Teleorman. Aici eşti la oraş, nu eşti ca la ţară. Sînt magazine multe, mai te duci cu tramvaiul la blocuri“.
Dar nici ca la oraş nu e cu totul: „Dar eu, dacă sînt născută la ţară, îmi convine să fac şi mişcări. Mie îmi amorţesc genunchii… Mai mă duc prin curte, pe la găini… Nu m-aş muta de aici, nu-mi place nici la bloc“. Aici îşi cunoaşte toţi vecinii: „Acolo e dl Badea, cu dna Lucica, dincolo e vecina Mimi, acolo Marioara a lu’ Vrabie, are pe fi-su dincolo…“ Concluzia interlocutoarei noastre este că a trăit aici „ceva mai bine ca la ţară“. Şi că nu s-ar muta, nicicum, din acest spaţiu… dintre…
