Adolescenți horror, în filme

Am văzut, recent, două filme cu adolescenţi, care, pe scurt, m-au îngrozit: Twelve (Joel Schumacher, 2010) şi The Social Network (David Fincher, 2010). Nu prin calitatea lor, care, de altfel, nu e deloc asemănătoare (dacă Twelve e, în opinia mea, un eşec, The Social Network e un film posibil), ci prin personajele celor două producţii.

Twelve ecranizează romanul lui Nick McDonell şi descrie o comunitate de adolescenţi de bani gata, care se droghează, ajungînd pînă la crimă. E genul de film în care cu greu găseşti un personaj pozitiv, cu care să te poţi identifica. White Mike (Chace Crawford) ar putea fi unul, dacă l-am judeca conform unei grile schematice: e aproape singurul care nu se droghează. 

Dar, de fapt, el e mai rău decît toţi ceilalţi: Mike e drug dealer-ul, cel care împarte droguri, inclusiv foarte puternicul Twelve, celorlalţi adolescenţi. De ce a ales aparent încîntătorul Mike această cale? Pentru că mama lui a murit de cancer şi, odată cu ea, „lumea“ i s-a prăbuşit... White Mike se răzbună, astfel, asupra „celeilalte“ lumi. Asupra adolescenţilor care au părinţi şi bani, aceştia devenind dependenţi de el, şi el acumulînd, astfel, putere asupra lor. 

Mark Zuckerberg (Jesse Eisenberg), eroul din The Social Network, întemeietorul Facebook-ului pe care ne jucăm cu toţii, face, într-un mod diferit, ceva asemănător. Nu elev de liceu, ci student la Harvard, el întemeiază prima variantă a Facebook-ului (FaceMash. com) pentru a se răzbuna pe Erica (Rooney Mara), prietena lui care îl părăseşte. Desigur că între livratorii şi consumatorii de droguri, pe de o parte, şi dependenţii de Internet, pe de alta, nu e, nicidecum, o echivalenţă. Dar, totuşi, Mark Zuckerberg, în autismul şi indiferenţa lui (aşa apare personajul din film) intră şi el într-o altă categorie, dacă nu imorală, măcar amorală, a adolescenţilor: nu numai că nu e interesat de societate, dar nu se dă înapoi nici de la a-şi trăda prietenii cînd e vorba de propriul interes financiar.  

Poate că acţiunile lui nu sînt tot atît de spectaculoase precum cele ale puştilor care se droghează din Twelve. Dar sînt la fel de grave, sau poate mai grave prin mai marea lor credibilitate.  

Portretul unei generaţii, rezultate din cele două filme, ar fi cam aşa: dependentă de Internet şi de droguri, incapabilă să ţină cont de vreo lege morală, fără limite de vreun fel, fără sentimente reale de prietenie, avizi de bani, incapabili să aibă relaţii, care să conteze, cu părinţii.   

Multele valori pe care alte filme, gen Chariots of Fire (Hugh Hudson, 1981) sau Dead Poets Society (Peter Weir, 1989) de pildă, ni le-au imprimat în ceea ce priveşte „generaţia în formare“ par să se fi pierdut. Unde sînt loialitatea, fair play-ul, imaginaţia (nu cea provocată de droguri), dorinţa genuină de cunoaştere şi de competitivitate ? Ele se găsesc, cu siguranţă, în realitate, la adolescenţii şi tinerii „normali“. Dar nu în cele două filme. Deşi există şi acolo, cu chiu cu vai, şi nişte personaje  mai aproape de valorile morale: Molly (Emma Roberts) din Twelve, fata din vechea „lume“ a lui White Mike, care învaţă şi nu se droghează, şi de care acesta este îndrăgostit; şi Erica însăşi din The Social Network, care se desparte de Mark pentru că e... un ciudat, pînă la urmă (partea cu geniul pare să nu conteze foarte mult...)  şi care nu urmăreşte în nici un fel realizările lui pe Internet,  precum şi Eduardo (Andrew Garfield), prietenul care îl sprijină pe Mark în toate felurile, chiar şi financiar, şi pe care acesta îl trădează. Senzaţia, finală, pe care o ai faţă de eroii celor două filme, este una de milă. Milă pentru incapacitatea lor de a sa adapta la lumea reală  fără a-şi găsi alte lentile, deformatoare, prin care s-o vadă. Milă pentru  imposibilitatea lor de a stabili relaţii fireşti şi nemediate cu semenii lor. 

Desigur, realitatea e mult mai nuanţată. Dacă povestea lui Mark Zuckerberg e reală, cea a eroilor din Twelve e, cum am mai amintit, preluată dintr-un roman. Ceea ce nu te împiedică, totuşi, să nu rămîi cu un gust amar.