Concerte de Crăciun
Perioada postului Crăciunului (de la 15 noiembrie pînă pe 25 decembrie) nu e doar una de abstinenţă şi autoanaliză, ci şi cea în care se vînd cele mai importante produse şi evenimente destinate Crăciunului. De la sfîrşitul lui noiembrie pînă la cel al lui decembrie, magazinele, restaurantele şi agenţiile de turism se întrec în oferte, iar industria entertainment-ului muzical de sezon abundă în concerte.
Anul acesta mi-am dorit să merg la concerte de Crăciun, să fiu şi eu în trendul mediu imaginar (imaginat de mine): aşa că am sfîrşit prin a fi spectatoare la Ştefan Hruşcă şi Christmas in Vienna (varianta de la Teatrul Naţional, cu Strauss Festival Orchester Wien). Şi, culmea, să fiu destul de mulţumită de toate (ori obsesia mea pentru a păstra spiritul despre care pomeneam să fie de vină?).
La concertul lui Hruşcă, repertoriul era cel bine cunoscut, care bănuiesc că se repetă în fiecare an. Se repetă, evident, şi pentru că e dorit de spectatori. Mi s-a părut unul bine ales, echilibrat, care ştia să îmbine părţile mai „tradiţionale“ cu cele mai comerciale. Erau şi colinde mai puţin obişnuite, printre care unul, „La săvîrşitu lumii“, cu un text impresionant, ce oferă răspunsuri neaşteptate, dar directe, la dilemele esenţiale etice şi religioase ale omenirii: „Pă cei buni unde i-or pune? / I-or încuie într-un nor, / (...) Spre binele tuturor. / Pă cei răi unde i-or pune, / (...) I-or închide într-o piatră, / (...) Lumina să n-o mai vadă“. Vocea lui Ştefan Hruşcă rămîne inconfundabilă, iar intervenţiile lui din timpul concertului – de bun-simţ, moderate. Cu excepţia evocării lui Adrian Păunescu: dar şi aceasta a fost în limite rezonabile (pînă la urmă, Cenaclul „Flacăra“ l-a lansat pe cîntăreţ, fost învăţător la Borşa).
Aducerea colindului pe scenă, pe care o face Hruşcă, poate fi considerată o îndepărtare a acestuia de la scopul său ritualic iniţial. În acelaşi timp, într-o lume în care consacrarea se face tocmai prin mediatizare şi scoatere în lumina reflectoarelor, transformarea colindatului în concert şi show poate fi privită şi ca o modalitate de neuitare a acestuia.
Christmas in Vienna se înscrie în cu totul alt registru. Strauss Festival Orchester Wien, un ansamblu european apreciat, sub bagheta lui Peter Guth, cel care l-a înfiinţat acum 30 de ani, şi avînd-o drept solistă pe soprana vieneză Monika Mosser, au interpretat de la clasici la compozitorii familiei Strauss şi maeştrii operetei vieneze, ba chiar şi ai musicalului american (Strauss-Dynasty, Joseph Lanner, Franz Xaver Gruber, Franz von Suppé, Franz Lehár, Emmerich Kálmán, Irving Berlin, Leroy Anderson). Şi, cu toate acestea, în pofida genului muzical pentru unii, poate, „încuiat“, aceştia au ridicat sala în picioare, la propriu. Au reuşit, păstrînd calitatea şi armonia muzicală, să introducă mici elemente în spectacol care să-i facă chiar şi pe cei mai puţin obişnuiţi cu muzica simfonică (chiar în varianta ei mai soft, precum în cazul de faţă) să se bucure cu adevărat. Au introdus, la un moment dat, un fluierat care întrerupea melodia (dar nu şi armonia ei). Au pus spectatorii să ofteze, din timp în timp, să tropăie şi să bată din palme (dar totul în ritm). Dirijorul nu s-a sfiit să clopoţească continuu în microfon, cînd a fost cazul, şi nici să-şi pună o tichie de moş pe care o avea la îndemînă.
Pe scurt, Strauss Festival Orchester Wien ne-a arătat că şi la un concert aparent scorţos te poţi simţi liber şi fericit. Că nu numai pe rock sau pop poţi să trepidezi, ci şi pe vals. Şi că avem o mulţime de prejudecăţi legate de distincţia formal/informal. Precum şi că sîntem, de multe ori, ca public, destul de crispaţi: ne bucurăm doar cînd ni se dă semnalul, uşor stînjeniţi.
Doar la concertele lui Alexandru Tomescu (violonistul genial, cel cu Stradivarius-ul) am mai simţit că muzica simfonică (deja în cu totul altă „ligă“) poate fi, pe lîngă orice altceva, prilej de bucurie, pur şi simplu. Dar şi concertul său (de la Sala Radio, de pe 21 noiembrie, avînd în program Ravel, Dvorak, Chopin) poate intra tot în categoria celor de Crăciun.
