Purificare, la teatru

Nu am mai văzut de mult o piesă despre care să pot spune, cu mîna pe inimă, dar şi cu mintea trează, că m-a interesat într-adevăr. Purificare, de Petr Zelenka, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, la Teatrul Naţional, a fost, din fericire, un asemenea exemplu.

În primul rînd, ceea ce m-a cucerit a fost textul piesei. În introducerea Programului de teatru, Petr Zelenka spune, de altfel, esenţialul despre ea: „Este povestea unui om singuratic care îşi caută pedeapsa în mijlocul unei societăţi devastate moral. Oricît de îngrozitor ar putea să sune, există umor în adîncurile acestui text. (...) Convingerea noastră este că umorul poate să vindece, poate să purifice chiar şi pornirile negative“.

Autorul piesei (născut la Praga în 1967, regizor de film şi abia apoi dramaturg) a prins, evident, în citatul de mai sus, cele două elemente esenţiale ale piesei, a căror împletire echilibrată duce la succesul acesteia: morala, sau mai bine zis lipsa ei, în cazul societăţii actuale, şi umorul, singurul capabil să ne facă suportabile fapte altfel abominabile şi de netrecut cu vederea...

Eroul piesei este, la prima vedere, Jacek Gorski, un scriitor care se luptă să fie celebru, dar care, la un moment dat, pur şi simplu violează un copil de 11 ani. De fapt, personajul principal este, dacă putem spune aşa, societatea în care acesta trăieşte: o societate pentru care fapta, evident odioasă, a lui Jacek nu contează, nici moral, nici social, nici din perspectiva justiţiei: pur şi simplu pentru că priorităţile acestui tip de societate sînt cu totul altele, precum, desigur, banii, puterea, succesul şi... plăcerea.

Plăcerea confundată cu fericirea, mai bine zis cu obligaţia de a fi fericit fiecare dintre cetăţenii ei. O societate consumistă şi postconsumistă, în cea mai rea variantă a acesteia, în sens Baudrillard-ian şi Lipovetsky-ian: una care impune fericirea cu orice preţ, în detrimentul moralei şi al compasiunii. În care suprema formatoare de opinii şi supremul for moral este cea mai facilă formă de mass-media, şi anume Televiziunea.

Ce-i propune lui Jacek Gorski impresarul său, agentul său literar, atunci cînd aude că a violat un băieţel? Nu să se predea la Poliţie şi să se supună Justiţiei, şi nici măcar să se ducă la un preot ca să se spovedească. Nu. Ci să-şi pună cenuşă în cap într-o emisiune de televiziune.

Culmea e că exista o emisiune specială pentru aşa ceva: emisiunea se numea Purificare şi era un talk-show cu public în care invitaţii îşi mărturiseau... păcatele. Jacek Gorski se duce în acea emisiune, povesteşte, cu amănunte, despre fapta sa abominabilă. Le dă telefon tuturor apropiaţilor să se uite. Problemele lui de conştiinţă – şi nu numai – par rezolvate, chiar în acest context... consumist.

Numai că lucrurile nu ies cum au fost planificate. Emisiunea nefiind în direct, în ziua în care îi îndeamnă pe toţi cei implicaţi în poveste să se uite la ea, este difuzată emisiunea înregistrată săptămîna trecută...

Jacek scapă, astfel, basma curată, cu atît mai mult cu cît emisiunea respectivă este complet scoasă din grilă ea însăşi, din lipsă de audienţă... Carevasăzică, ideea de Purificare, în societatea lui Jacek, nu e posibilă nici măcar într-un simulacru...

Am putea spune despre Jacek Gorski că e o victimă a societăţii în care trăieşte: dar ar fi o minciună. Nu e deloc: e fix un om al lumii lui, perfect adecvat acesteia, un laş care se lasă, mai cu fiţe şi alinturi, în seama curentului. Al curentului principal.

Schimbarea emisiunii cu o alta, mai comercială, îl propulsează, de altfel, pe oportunistul Jacek, care ajunge scenaristul ei. Se îmbogăţeşte şi rămîne în cele mai bune relaţii cu soţia sa, Monika (simbolul perfect al „cetăţeanului“ opac, stupid, fericit degeaba în orice situaţie, care nu înţelege nimic din ce i se întîmplă, dar nici nu-i pasă dacă nu înţelege), precum şi cu părinţii copilului violat, care nu bănuiesc nimic şi nu sînt preocupaţi decît de ei înşişi şi relaţia dintre ei.

Adrian Titieni e un Jacek perfect. Costumele Andradei Chiriac aduc o binevenită notă de umor Disney. Iar regia tînărului Alexandru Mâzgăreanu e... lucidă. În contextul unei lumi asemănătoare celei din piesă.