„Îndrăgostiți” pe stradă
Un băiat căruia i-am putea spune „de cartier“, cu o figură lipsită, cel puţin la prima vedere, de gînduri metafizice, îmbrăcat în pantaloni gen trening. O fată, idem, într-un trening (de astă dată sigur) alb, cu obişnuita (şi obositoarea) dungă ceva mai închisă la culoare.
Merg pe stradă, prin zona Unirii, pe străduţe. Probabil că vă aşteptaţi să spun ceva romantic, de tipul „ţinîndu-se de mînă“. Dar nu. Nici măcar ca-n poezia lui Minulescu, „Acuarelă“: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă / Un bătrîn şi o bătrînă – Două jucării stricate – / Merg ţinîndu-se de mînă...“ Problema nu e că nu erau bătrîni, şi nici măcar că nu se ţineau de mînă: ci că nu puteau merge paşnic pe stradă.
Există un mers al plimbării, un pas de promenadă, nici prea alert, nici prea vioi, legănat şi vag contemplativ, cu ocheade aruncate în jur. Un mers ritmat, ca de paradă. Nu era cazul celor doi: pentru că înaintarea lor pe trotuarele neprietenoase era... violentă. El nu-i făcea Ei declaraţii de dragoste. El o înjura pe Ea din mers. Ba chiar o brutaliza, din cînd în cînd: îi mai trăgea cîte una, sau o mai împingea...
Erau ca un fel de simbol-caricatură a cuplului actual, care acuză probleme de comunicare, şi în care dialogul tinde să îmbrace mai curînd forma unei persuadări violente decît a unui schimb paşnic de opinii. El o agresa pe ea, îi tot spunea să plece. Ea îi spunea să o lase în pace, dar nu pleca definitiv de lîngă el. Totul din mers.
La un moment dat, puţin după Liceul „Matei Basarab“, ea a plecat. A fugit, de-a dreptul, în direcţia opusă direcţiei lui de mers. El, după ce a stat puţin, păstrîndu-şi probabil demnitatea în faţa spectatorilor involuntari (trecătorii), s-a hotărît să alerge după ea. Nu tăcut, ci mormăind o replică pentru eventualul auditoriu: „Să vezi ce-ţi fac eu ţie dacă te prind...!“.
Cu un gust amar, mi-am continuat jalnica înaintare. Ajunsă pe la Primăria sectorului 3, aud un ţipăt din blocul albastru din spate: „Ajutor, iubi, nu mă lasă să ies! M-a închis în casă!“. Menţionez că blocul în cauză, conform comentariilor neoficiale locale, a fost făcut de Loteria Naţională (pentru cîştigătorii ei?) şi este destul de faimos în zonă: aud că, prin faţa acestui bloc, s-au turnat cîteva episoade din La bloc.
Cert este că ţipătul ne-a speriat pe noi, puţinii trecători, ba chiar a oprit-o din intrarea în obişnuita sa gaură din subsol pe pisica locală alb-neagră. Cel mai mult l-a îngrozit, însă, cum e şi firesc, pe numitul „iubi“. Acesta, în pofida, iarăşi, oricăror aşteptări romantice, nu era un tînăr visător, ci un domn solid şi mare în toate, genul de luptător nu se ştie unde. Iubi-El se pare că o iubea sincer pe Iubi-Ea a lui pentru că, auzind zbieretul, a fugit în doi timpi şi trei mişcări la uşa blocului. Uşa în cauză s-a dovedit a fi închisă. Iubi-El nu s-a descurajat, a început să dea cu pumnii şi picioarele în ea, urlînd: „Deschideţi! Poliţia!“. Se făcuse roşu la faţă, părea că se sufocă. Ea ţipa de sus, el ţipa de jos. Lumea din jur încremenise şi privea... aşteptînd. Aşteptînd deznodămîntul unei dramolete a Bucureştilor. El, de jos, a început să-şi diversifice injuriile: i-a strigat celui de sus, cine o fi fost el, „Securistule!“ şi „Criminalule!“.
M-am bucurat să văd că „Securistule!“ a ajuns o înjurătură. Pe urmă am stat şi m-am gîndit: dacă omul de sus chiar a fost securist? Dacă e vorba de o dramă cu implicaţii politice şi nu numai?
Între timp, Iubi-Ea a fost eliberată. A coborît triumfătoare dar speriată: era o fată blondă şi firavă, cu alură de mall tipică aş putea spune. A apărut la geam şi un domn cărunt care i-a strigat celui de jos „Drogatule!“.
Imediat mi-a dat prin minte un scenariu (deh, telenovelele...): în blocul albastru locuiau părinţii ei, care nu erau de acord cu măreţul Iubi, şi, ca atare, nu o lăsau să-şi ia hainele ca să plece cu el.
Între timp, Iubi-Ea şi Iubi-El s-au urcat într-o maşină luxoasă şi duşi au fost. Geamul s-a închis. Strada s-a pus în mişcare. Pisica a intrat în gaura ei.
