În rîndul lumii consumatoare

„Lumea consumatoare“ e o categorie, semnificativă, a universului din jurul nostru. E adevărat că în ultimul timp, din motive economice şi, mai rar, ideologice, sînt unii care au renunţat la ea. Şi totuşi, de cîte ori mergi în hipermarketuri sau mall-uri, ai ocazia să te ciocneşti de cei care fac, încă, parte din ea.

În anii ’90 (şi nu numai) eram o fană absolută a consumului de toate felurile. Se „dăduse“, în sfîrşit, liber la Coca-Cola, beam cîte doi litri pe zi. Se înfiinţase primul McDonald’s din România, mîncam zilnic acolo. A apărut (mult mai tîrziu) primul Carrefour, m-am repezit în el. Ca să nu mai vorbesc de întîiul mall, cel din Vitan, în care, pentru o lungă perioadă, eram aproape o locuitoare a etajului cu cinema-ul şi fast food-urile.

Nu pot spune că mă interesa, pe atunci, în mod special, cîte chimicale conţin mîncărurile şi băuturile pe care le ingurgitam, şi nici urmările lor asupra sănătăţii mele pe termen lung. Şi nici modul în care societatea de consum mă manipula şi mă subjuga cu ideologiile ei ispititoare, dar distructive.

Ţineam atît de mult să împărtăşesc din deliciile consumului excesiv pentru că nu putusem s-o fac înainte de ’90. Pentru că acum simţeam un fel de datorie cetăţenească să recuperez tot ce n-am consumat pînă atunci, să mă integrez în rîndul consumatorilor conştiincioşi din întreaga lume. Prin mult criticata obligaţie a consumului, despre care aveam să aflu mai tîrziu prin teoreticienii acestuia, aveam euforica senzaţie că intru în rîndul lumii. În rîndul lumii consumatoare.

Senzaţie cu atît mai flagrantă pe la mijloc de ani 2000, în perioada boom-ului consumist. Cînd s-a deschis IKEA, şi am ajuns, în cele din urmă, s-o vizitez, am avut cu atît mai pregnant sentimentul despre care vorbeam: acela de a fi printre cetăţenii consumatori. Poate şi pentru că magazinul era suedez (şi clişeul cu „modelul suedez“ încă funcţiona), poate pentru că nu era vorba de un loc unde se vindea doar mîncare; poate pentru că, cel puţin pentru momentele de început, IKEA îţi dădea senzaţia că aveai acces la ceva de lux, deşi, în fond, era absolut (dacă se poate spune aşa) mediu, destinat clasei de mijloc (pe care noi încă n-o aveam şi nu ştiam cu ce se mănîncă).

Cert e că, atunci cînd te deplasai în rîndurile mulţimii forfotitoare de acolo, căutînd cu orice preţ – ai, n-ai nevoie – ceva pe care să-ţi dai puţinii (în cazul nostru) bani, fie că era un platou de culoarea lemnului natur pentru fructe sau un dispozitiv de gătit la abur, te simţeai confortabil încartiruit în lumea civilizată cumpărătoare.

De curînd am fost din nou la IKEA, fără bani aproape deloc, doar ca să mănînc. A fost o experienţă, recunosc, traumatizantă: coada la felurile de mîncare era aparent interminabilă. Şi totul era cu autoservire. O autoservire eşalonată, într-un mod ordonat care mi-a amintit de distopiile SF: întîi îţi luai paharele, tacîmurile, prăjiturile, băuturile; abia apoi ajungeai la angajaţii IKEA, care îţi ofereau, sec, fără nici un sfat, felurile doi, ca nişte automate (e drept că nici n-ar fi putut s-o facă altfel, dată fiind mulţimea care se apăsa din spate ca un şarpe înfometat); apoi supele, şi, în final, casieria. După care începea vînătoarea de mese, negocierea cu ocupanţii unor mese care-şi puneau haine şi genţi pe scaunele libere.

Pe scurt, recunosc că pînă să mă aşez să mănînc a fost un tur de forţă. Odată ajuns la masă, şi odată ce reuşeai să ignori privirile hulpave, de pe margini, ale celor care încă erau la vînătoare, puteai constata că mîncarea e bună şi curată. Simplă. Şi foarte ieftină.

Poate aşa se explica numărul mare de copii (chiar bebeluşi) aduşi de mamele lor iubitoare în înghesuiala aceea. Înghesuială care m-a făcut să conştientez încă o dată avantajele trecerii la următoarea fază a consumului, de care vorbea şi Lipovetsky, cea a unuia intim, specializat, cu magazine şi bistrouri mai delicate.

Ceea ce nu înseamnă că voi renunţa, definitiv, la cetăţenia de consumator. De cîte ori voi simţi nevoia să mi-o reactivez, voi mai da o fugă la IKEA.