Amurg, Bella și bărbații

Ultimul film din seria Amurg (Twilight) – Breaking Dawn, partea a doua, va fi lansat în 2012, citesc pe undeva. Ştiu că ecranizările romanelor lui Stephenie Meyer au „spart piaţa“, aşa că, din curiozitate (şi imobilizată fiind, temporar) închiriez primele trei filme ale sagăi în cauză (Amurg, Lună Nouă, Eclipsa).  

Vreau şi eu să văd ce i-a înnebunit pe atîţia adolescenţi. Intru, cu uşurinţă, în pielea lor, şi... mă las prinsă de filme. Acestea (Amurg – 2008, în regia lui Catherine Hardwicke, Lună nouă – 2009, Chris Weitz şi Eclipsa – 2010, David Slate) sînt, evident, departe de a fi nişte capodopere. Au momente... posibile. Eroii (Kristen Stewart, Robert Pattinson, Taylor Lautner) sînt corect aleşi. Şi conformi cu romanele (de altfel, Stephenie Meyer e şi coscenaristă).  

Ceea ce contează, însă, cu adevărat, e povestea. Subiectul în sine, care „ţine“ de cînd lumea: o muritoare ce se îndrăgosteşte de un nemuritor şi, mai mult de atît, de un nemuritor nu perfect, precum Luceafărul, ci aparţinînd, teoretic, Celorlalţi, „Răilor“. Numai că lucrurile nu sînt atît de simple: Răul e un... Rău bun, care îşi ţine sub control partea întunecată: un vampir care nu vînează decît animale, nu atacă oameni. Povestea devine mai interesantă odată ce citeşti romanele (apărute la Editura Rao, în 2008). Nici acestea nu sînt capodopere de scriitură, dar, dacă ai aşteptări foarte joase în ce le priveşte, sînt mai mult decît te-ai aştepta. Găseşti în ele şi lucruri neobişnuite, şi profunde, pe lîngă noianul de banalităţi.  

Romanele pot fi privite, pur şi simplu, ca o combinaţie între romance şi thriller-horror, ca încă una din obişnuitele serii cu vampiri. Dar nu sînt doar atît. Printre rîndurile simple şi fără meandre al lui Stephenie Meyer pot fi detectate cîteva probleme esenţiale, de cînd lumea, ale omenirii.  

Personajul Bellei (Isabella Swan, eroina principală) e unul interesant. E, desigur, o fată frumoasă, dar nu în sensul tipic sexy sportiv din filmele americane standard al cuvîntului: delicată, mică de înălţime, cu un ten palid (caracteristici ce ne sugerează, probabil, premonitoriu, afinităţile ei cu vampirii). De asemenea, Bella nu e populară în sensul clasic al cuvîntului: nu e sociabilă cu orice preţ, nu apreciază cine ştie ce găştile şi nici sportul – e mereu neîndemînatică, accidentată.  Mai mult de atît, e matură pentru vîrsta ei. Preferă singurătatea în locul unei companii indezirabile, îşi înţelege şi protejează părinţii: pleacă în Forks, un oraş uitat de lume din statul Washington, pentru a o lăsa pe mama ei singură cu noul soţ. 

Oraşul mic, în care aparent (versurile de două parale sînt deliberate...) nu se întîmplă nimic, e un laitmotiv al multor romane americane contemporane, horror (vezi Stephen King). Asemenea „tîrguri“ sînt cadrul preferat al întîmplărilor supranaturale, spaţii latente din care răbufnesc monştri, la propriu sau la figurat (frustrările locuitorilor închistaţi).  

Bella simte locul, îi simte... micimea. E o eroină cu potenţial, caută altceva-ul, absolutul, metafizicul (evident, totul la proporţiile unui roman de consum pentru adolescenţi). Pasiunea ei pentru Edward e, în fond, aspiraţia ei către eternitatea perfectă: nemurire plus iubire, reţeta ideală a fericirii... 

În condiţiile astea, nu are cum s-o afecteze Mike Newton, de pildă, colegul ei de clasă care o invită la un bal de absolvire. Problemele ei se pun la modul absolut, iar singurul „obişnuit“ pe care ea îl acceptă e, de fapt, un neobişnuit mai mic: în afară de Edward, se mai poate apropia doar de Jacob, despre care aflăm, în timp, că e... vîrcolac. Jacob e o întrupare a supranaturalului mai teluric, el transformîndu-se din cînd în cînd într-un uriaş lup roşiatic (pe cînd Edward apare mai curînd ca o combinaţie între un înger şi o pumă). 

Vulgarizînd lucrurile, îi putem „descifra“ pe „bărbaţii“ Bellei pornind de la un loc comun: în spatele fiecăruia dintre ei se ascunde o fiară, pe care trebuie să ştii cum s-o îmblînzeşti. În orice caz, oricum am interpreta, romanele Stepheniei Meyer lasă loc şi de un registru de lectură mai puţin superficial (decît cel de la prima vedere).