Podu înalt

Ştim cu toţii de Bătălia de la Podu Înalt: un alt nume pentru Bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, între armatele aliate creştine sub comanda lui Ştefan cel Mare şi oastea otomană sub conducerea lui Suleiman Paşa. Una dintre victoriile vestite ale românilor – stînci în calea otomanilor năvălitori –, cîştigată nu oricum, ci prin strategii viclean-inteligente asociate cu folosirea abilă a mediului înconjurător (terenul mlăştinos) şi a condiţiilor atmosferice (ceaţa).

Dar nu despre bătălia aceasta urmează să scriu. E ceea ce în unele manuale de jurnalism se cheamă un fals intro. Voi scrie, de fapt, despre un pod înalt la propriu. Înalt, bălăngănitor şi ruginit. Un pod peste Motru, pe care a trebuit să îl trec pentru a ajunge la nişte terenuri de familie primite moştenire. Pod care mi-a amintit nu numai de Podu Înalt al lui Ştefan, ci şi de toate cîntecelele copilăriei legate de poduri, gen „London Bridge“ şi „Sur le pont d’Avignon“, precum şi de problema cu trecerea podului atunci cînd ai o capră, o varză şi un lup.  De ce toate acestea? Dintr-un motiv simplu: pentru că mi-a fost frică pe respectivul pod. Psihanalitic, veţi spune, podul fiind un spaţiu de trecere, un teritoriu unde lucruri imprevizibile ţi se pot întîmpla, posibil fără întoarcere... Pentru că pînă şi un cîntecel destinat copiilor ca „London Bridge“ se referă la prăbuşirea unui pod – vechiul pod al Londrei (care măcar este înlocuit cu altul mai trainic, ca şi în „Podul de piatră“, varianta neaoşă).

Mie, una, mi-a fost însă frică, la propriu. Pentru că podul era destul de înalt (Motrul, am aflat, creşte considerabil cînd plouă, şi au fost inundaţii serioase în zonă) şi de nesigur. Se mişca aproape de cîte ori păşeai pe el, mai ales dacă venea şi altcineva în spatele tău. Nu era foarte îngust, iar pe margini se aflau nişte cabluri din sîrmă, împletite, de care te puteai ţine. Teoretic. Practic, pentru oamenii un pic mai înalţi, acestea erau mult prea joase: în aşa fel încît, ca să se simtă în siguranţă, trebuiau să meargă uşor cocoşaţi. Lucru cu atît mai neplăcut cu cît cablul de pe margine, de care trebuia să te ţii, ca să ai o oarecare senzaţie de siguranţă, era ruginit (şi nu ştiai dacă te vei trezi sau nu cu un tetanos...). 

Am trecut „Podu Înalt“, în varianta Motru. Cu spaime şi ezitări. Nu am avut încotro, pentru că am aflat că era singura cale de acces spre „moşia“ de familie (mai exista o cale, dar foarte îndepărtată şi înnoroiată). Abia după ce l-am trecut, l-am întrebat pe singurul locuitor al zonei, pe care îl cunoşteam, de ce nu înlocuiesc podul cu un altul mai sigur. Nu mai ţin minte exact toată argumentaţia lui. Ideea, însă, era una singură: nu se poate. Era ceva legat şi de Primărie, şi de fonduri, inclusiv europene, şi de aprobări (avînd în vedere că zona, din cîte am înţeles, ţinea de Strehaia, care e oraş, şi oraşele au mai puţine avantaje decît comunele). 

Din vorbă în vorbă, aflu că, mai demult, o femeie a căzut de pe podul în cauză şi a murit. Nu-i vorbă, era mai în vîrstă (bătrînă de-a dreptul) şi luase ceva la bord înainte... Pînă la urmă, din ce povesteşte omul nostru, reiese că moarta a fost de vină. Cert e că, după ce aceasta a murit, podul tot acelaşi a rămas. 

Pămînturile pe care le-am vizitat au fost în spiritul podului: erau frumose, şi verzi, şi multe, aparent. De fapt, era un teren adeseori inundabil, pe care Primăria îl repartizase celor care nu au fost de faţă şi nu au ştiut ce să ceară la împărţeală. Practic, inutilizabil.

Spiritul despre care vorbeam că „plutea“ prin Strehaia era prezent şi aici: unul al inerţiei şi al cercurilor vicioase („...din această dilemă nu putem ieşi...“), ironic-opus măreţelor fapte de arme ale trecutului. Pe scurt, nimic nu se putea schimba sau îmbunătăţi în zonă, dintr-un motiv sau altul, real sau imaginar. Ne-am întors fără concluzii, dar şi fără speranţe, pe acelaşi pod: e drept ceva mai repede – acum prinseserăm şpilul, şi vroiam să ne vedem mai degrabă trecuţi înapoi, pe lumea cunoscută.