Mingea, balconul şi roboţii
- La Kinofest -
Recent a avut loc cea de-a cincea ediţie a Festivalului Kinofest, conform site-ului său „primul şi cel mai mare Festival de film digital din România, şi unul dintre cele mai importante din Europa Centrală şi de Est“, „o competiţie internaţională de scurtmetraje, cu trei secţiuni (Animaţie, Ficţiune, Micromovie)“.
Nu am văzut multe dintre filmele în competiţie. În schimb, am nimerit, mai curînd întîmplător, la vizionarea unei secţiuni intitulate „Comedy shorts (1)“, într-un loc neconvenţional, clubul Garage Hall. Acolo rulau cîteva dintre filmele premiate anul trecut la Kinofest, pe care nu le văzusem la timpul lor.
Dintre ele, trei mi s-au părut extraordinare şi, în acelaşi timp, îngrozitoare: Nin˜o balcón (Pilar Palomero, Spania, 2008), Porque hay cosas que nunca se olvidan (Lucas Figueroa, Spania, 2008) şi Con dos an˜os de garantía (Juan Parra Costa, Spania, 2009).
Toate cele trei s-au nimerit (sau nu, de fapt) să fie spaniole. Toate trei „negre“ într-un sens în nici un caz negativ: în sensul perspectivei întunecate din care prezintă lucruri pe care am fost obişnuiţi, în experienţa noastră de spectatori medii şi conformişti, să le privim altfel: cuminte şi calm. Pentru că îşi propun, şi reuşesc, să depăşească limitele considerate de bun-simţ, pe care anumite situaţii, de obicei etichetate drept tipice, le consideră subînţelese. Deoarece înlocuiesc logica realistă cu una aparent realistă, dar, de fapt, suprarealistă şi absurdă.
Porque hay cosas que nunca se olvidan (Pentru că există lucruri ce nu se uită niciodată), al regizorului spaniol născut în Argentina, Lucas Figueroa, a strîns aproape 300 de premii la diferite festivaluri, în doi ani, şi a intrat în Cartea Recordurilor ca cel mai premiat film din istorie. Povestea lui pare cît se poate de obişnuită: patru copii joacă fotbal şi mingea cade în curtea unei doamne bătrîne intolerante.
O situaţie cît se poate de familiară, pe care fiecare dintre noi a trăit-o cel puţin o dată în copilărie. Numai că filmul duce, cu subtilitate, situaţia dincolo de limitele permise: relaţia dintre copii şi bătrînă devine una de viaţă şi de moarte. Cruzimea copiilor o depăşeşte pe cea a duşmancei lor (de altfel, scurtmetrajul a fost premiat şi la festivaluri pentru filme de groază).
Nin˜o balcón (Băiatul balcon) este, aparent, un basm. Un basm horror, cu un băiat care a rămas cu capul prins între gratiile unui balcon, din cauza, pare-mi-se, urechilor lui uriaşe. Oamenii încearcă, mai mult sau mai puţin serios, să-l scoată de acolo: dar nu reuşesc, aşa că băiatul îşi continuă viaţa în acea poziţie incomodă (desigur, şi simbolică). Pînă cînd o fată din sat se îndrăgosteşte de el. Dragostea lor este descrisă idilic. Toate miturile legate de iubirea salvatoare par să funcţioneze: miracol! Aceasta îl face pe nefericitul băiat să se elibereze de povara gratiilor balconului. Cu un preţ, însă: în locul lui rămîne prinsă fata, singura din jurul lui căreia chiar îi păsase de el.
Con dos an˜os de garantía (Garanţie: doi ani) debutează ca un film serios, realist, despre problemele în cuplu: un El o terorizează pe o Ea, o abuzează. Amîndoi sînt tineri, frumoşi şi se mişcă într-o atmosferă aseptică şi uşor avangardistă. Ea se supără şi pleacă de acasă. El găseşte o cale inedită de a rezolva problema: îşi ia un înlocuitor de Ea. Un robot cu chipul ei. Doi ani garanţie.
Situaţia se întoarce şi, într-un final justiţiar, se ajunge la reversul ei: el sfîrşeşte la puşcărie, iar ea – cu un robot după chipul şi asemănarea lui.
Povestirea în sine a filmului nu spune mare lucru: interesante sînt filmările, conversaţiile, mimica personajelor. Ceea ce frapează aici e mecanicismul rezolvării oricărui tip de situaţie, fie aceasta (sau cu atît mai mult) de suflet.
Toate cele trei filme reflectă, de altfel, o lume mecanică: în sensul uneia lipsite de sentimente reale, egoistă, în care orice şi oricine pot fi înlocuiţi, în care conflictele sînt duse la extrem şi pînă şi moartea ajunge să nu fie decît una dintre opţiunile la îndemînă.
