Viaţa noastră-n filme proaste

Publicat în Dilema Veche nr. 436 din 21-27 iunie 2012
Spital, în Franţa jpeg

Am văzut, recent, un film incontestabil prost: Jurnal din Cernobîl (2012, regia Bradley Parker). Filmul e un horror de serie... C, plasat în oraşul Pripiat, cel în care locuiau muncitorii de la centrala nucleară Cernobîl. După accidentul din 26 aprilie 1986, Pripiat a fost abandonat.

Locul părăsit le-a părut realizatorilor potrivit pentru un film de groază. Cine îi puteau fi protagoniştii? Evident, nişte turişti americani (printre care s-au rătăcit şi un australian şi o norvegiancă) care, în naivitatea lor, au acceptat să viziteze ruinele fostului oraş sovietic. Motivul? Erau dornici să practice un alt tip de turism – extrem, de aventură.

Cine îi putea duce într-un astfel de loc? Desigur, un Uri (Dmitri Diatchenko), fost militar rus, care avea o agenţie de turism improvizată. Şi care habar nu a avut că accesul în Pripiat era interzis.

Fără să se întrebe de ce, Uri le facilitează turiştilor intrarea în Pripiat pe căi ilicite, printr-o pădure. Ajunşi în oraşul părăsit, cei şase tineri păşesc într-un teritoriu asemănător celor din filmele cu Zombi sau sfîrşitul lumii. Se pare că Pripiat-ul era locul în care îşi făceau veacul foştii locuitori, actualmente mutanţi – în urma exploziei nucleare şi a radiaţiilor.

Turiştii nevinovaţi sînt masacraţi fără cruţare de bestiile radioactive. E drept că una dintre fete scapă, dar pentru scurt timp: autorităţile ruse, care par că o salvează, o aruncă şi pe ea mulţimii de mutanţi radioactivi, în final – ca să nu dezvăluie secretul.

Din fericire, spectatorii nu sînt excesiv de afectaţi de dispariţiile succesive ale turiştilor; dintr-un motiv foarte simplu: nu prea au de ce să se ataşeze de ei pentru că aceştia rămîn, cam pînă la sfîrşit, un grup nu destul de diferenţiat şi nu prea găseşti printre ei nici unul cu care să vrei să empatizezi…

Nici foştii locuitori reali ai zonei nu au fost mai încîntaţi de film: unul dintre susţinătorii supravieţutorilor de la Cernobîl a declarat că acesta „este lipsit de sensibilitate faţă de miile de oameni care au avut de suferit. Sînt oameni care încă încearcă să treacă peste ce s-a întîmplat“. (acasa.ro)

Într-adevăr, accidentul de la Cernobîl a fost considerat „ca fiind cel mai grav din istoria energiei nucleare. Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători şi 9 copii cu cancer tiroidian) şi a estimat că mai mult de 9000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticaţi în 2002“. (Wikipedia)

Dacă filmul nu ar fi fost o prostie, poate că nici supravieţuitorii locului nu ar fi protestat. Aşa, redus la standardele inferioare ale şabloanelor horror, m-a pus chiar şi pe mine, victimă îndepărtată a accidentului de la Cernobîl, pe gînduri.

De ce victimă îndepărtată? Pentru că, vrînd-nevrînd, România se află nu foarte departe (cel puţin din perspectiva norului radioactiv de atunci) de locul respectiv. Ţin minte şi acum că eram la liceu cînd s-a produs evenimentul şi ni s-a spus că trebuie să luăm de urgenţă iod ca să nu păţim ceva. Mama mea, foarte grijulie, m-a chemat acasă, unde mi l-a dat nediluat, o linguriţă consistentă dintr-o substanţă gălbuie: nu ştiu dacă ne-a salvat de radiaţii, dar ştiu sigur că m-a ars îngrozitor la stomac. După care, conform dispoziţiilor oficiale sau mai puţin, am început să ducem, pentru un timp, o viaţă ca-ntr-un soi de asediu: cînd ieşeam, purtam pantofi cu talpă groasă, pe care-i ştergeam de fiecare dată cînd mă întorceam; un balonzaid alb, ca-n filmele cu spioni; şi o basma pe cap. Motanul pe care-l aveam în perioada aceea era şters pe lăbuţe de cîte ori se întorcea din escapadele lui pisiceşti.

A trecut şi fobia radiaţiilor, Cernobîlul s-a îngropat în timp. E surprinzător, însă, să vedem că evenimente care ni s-au părut a face parte aproape strict din măruntele noastre vieţi personale devin, pînă la urmă, subiecte de film şi de istorie consumistă. 

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.