Viaţa noastră-n filme proaste

Am văzut, recent, un film incontestabil prost: Jurnal din Cernobîl (2012, regia Bradley Parker). Filmul e un horror de serie... C, plasat în oraşul Pripiat, cel în care locuiau muncitorii de la centrala nucleară Cernobîl. După accidentul din 26 aprilie 1986, Pripiat a fost abandonat.

Locul părăsit le-a părut realizatorilor potrivit pentru un film de groază. Cine îi puteau fi protagoniştii? Evident, nişte turişti americani (printre care s-au rătăcit şi un australian şi o norvegiancă) care, în naivitatea lor, au acceptat să viziteze ruinele fostului oraş sovietic. Motivul? Erau dornici să practice un alt tip de turism – extrem, de aventură.

Cine îi putea duce într-un astfel de loc? Desigur, un Uri (Dmitri Diatchenko), fost militar rus, care avea o agenţie de turism improvizată. Şi care habar nu a avut că accesul în Pripiat era interzis.

Fără să se întrebe de ce, Uri le facilitează turiştilor intrarea în Pripiat pe căi ilicite, printr-o pădure. Ajunşi în oraşul părăsit, cei şase tineri păşesc într-un teritoriu asemănător celor din filmele cu Zombi sau sfîrşitul lumii. Se pare că Pripiat-ul era locul în care îşi făceau veacul foştii locuitori, actualmente mutanţi – în urma exploziei nucleare şi a radiaţiilor.

Turiştii nevinovaţi sînt masacraţi fără cruţare de bestiile radioactive. E drept că una dintre fete scapă, dar pentru scurt timp: autorităţile ruse, care par că o salvează, o aruncă şi pe ea mulţimii de mutanţi radioactivi, în final – ca să nu dezvăluie secretul.

Din fericire, spectatorii nu sînt excesiv de afectaţi de dispariţiile succesive ale turiştilor; dintr-un motiv foarte simplu: nu prea au de ce să se ataşeze de ei pentru că aceştia rămîn, cam pînă la sfîrşit, un grup nu destul de diferenţiat şi nu prea găseşti printre ei nici unul cu care să vrei să empatizezi…

Nici foştii locuitori reali ai zonei nu au fost mai încîntaţi de film: unul dintre susţinătorii supravieţutorilor de la Cernobîl a declarat că acesta „este lipsit de sensibilitate faţă de miile de oameni care au avut de suferit. Sînt oameni care încă încearcă să treacă peste ce s-a întîmplat“. (acasa.ro)

Într-adevăr, accidentul de la Cernobîl a fost considerat „ca fiind cel mai grav din istoria energiei nucleare. Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători şi 9 copii cu cancer tiroidian) şi a estimat că mai mult de 9000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticaţi în 2002“. (Wikipedia)

Dacă filmul nu ar fi fost o prostie, poate că nici supravieţuitorii locului nu ar fi protestat. Aşa, redus la standardele inferioare ale şabloanelor horror, m-a pus chiar şi pe mine, victimă îndepărtată a accidentului de la Cernobîl, pe gînduri.

De ce victimă îndepărtată? Pentru că, vrînd-nevrînd, România se află nu foarte departe (cel puţin din perspectiva norului radioactiv de atunci) de locul respectiv. Ţin minte şi acum că eram la liceu cînd s-a produs evenimentul şi ni s-a spus că trebuie să luăm de urgenţă iod ca să nu păţim ceva. Mama mea, foarte grijulie, m-a chemat acasă, unde mi l-a dat nediluat, o linguriţă consistentă dintr-o substanţă gălbuie: nu ştiu dacă ne-a salvat de radiaţii, dar ştiu sigur că m-a ars îngrozitor la stomac. După care, conform dispoziţiilor oficiale sau mai puţin, am început să ducem, pentru un timp, o viaţă ca-ntr-un soi de asediu: cînd ieşeam, purtam pantofi cu talpă groasă, pe care-i ştergeam de fiecare dată cînd mă întorceam; un balonzaid alb, ca-n filmele cu spioni; şi o basma pe cap. Motanul pe care-l aveam în perioada aceea era şters pe lăbuţe de cîte ori se întorcea din escapadele lui pisiceşti.

A trecut şi fobia radiaţiilor, Cernobîlul s-a îngropat în timp. E surprinzător, însă, să vedem că evenimente care ni s-au părut a face parte aproape strict din măruntele noastre vieţi personale devin, pînă la urmă, subiecte de film şi de istorie consumistă.