Iubiri (uluitor - înfiorătoare) - în cărţi

„Helene nu-şi amintea să fi trăit vreodată un moment perfect. Cînd era mică, îşi uluia părinţii făcînd necontenit ordine în cameră, schimbîndu-şi hainele la cea mai mică pată, împletindu-şi cozile pînă ce obţinea o simetrie perfectă; se înfiorase toată de oroare cînd o duseseră să aplaude baletul Lacul lebedelor, căci ea fusese singura care remarcase că alinierea dansatoarelor nu era riguroasă.“ („E o frumoasă zi cu ploaie“)

Helene nu e decît unul dintre personajele Celei mai frumoase cărţi din lume, a lui Eric-Emmanuel Schmitt (traducere de Ileana Cantuniari, Humanitas, 2011). E tipică, aş putea spune, pentru personajele poveştilor lui Schmitt: unele despre care descoperim, dintr-odată sau treptat, că, deşi, sînt aparent confortabile în pielea lor, arată bine, au succes, oameni care le iubesc etc., pe undeva ascund... o tară. La prima vedere minimală, dar, de fapt, dramatică. Esenţială pentru cursul pe care l-a urmat existenţa lor.

Eroi şi mai ales eroine care îţi induc o senzaţie de nesiguranţă, angoasă chiar, în ce priveşte iubirea, dar şi viaţa în general. De multe ori, poveştile lor pornesc pe un fir ce pare normal, posibil, ce se desfăşoară banal, fără meandre. Dar respectivul fir e cît se poate de fragil, se rupe cu prima ocazie: „Nimic din toate acestea nu s-ar fi întîmplat dacă n-aş fi schimbat coaforul. Viaţa mea ar fi continuat în tihnă, aparent fericită, dacă n-aş fi fost atît de impresionată de înfăţişarea zglobie pe care o avea Stacy la întoarcerea din vacanţă. Era alt om!“ („Totul pentru a fi fericită“)

Defectele lor, sau manifestările acestora, nu le dau voie personajelor să fie fericite: Helene e perfecţionistă şi vede mereu partea goală a paharului; Isabelle suferă de „impotenţă feminină“; Odile, din „Intrusa“, vede, mereu, o femeie bătrînă, străină, care umblă prin casa ei...

În cel din urmă caz, cel al Odilei, defectele pot deveni tragice de-a dreptul: femeia bătrînă pe care o zăreşte se dovedeşte a fi... ea însăşi. Odile avea Alzheimer de cînd îi murise bărbatul...

De altfel, în povestirile lui Schmitt, de multe ori suferinţele psihice se traduc într-unele fizice: Samuel, soţul Isabellei, face un infarct şi moare (poate că nemaiputînd duce povara vieţii lui duble); Aimée Favart, din „Falsul“, părăsită de iubitul de-o viaţă, se îmbolnăveşte de cancer generalizat; Odette Toulemonde, din nuvela cu acelaşi nume, face infarct cînd Balthazar Balsan, scriitorul pe care îl venera, se reîntîlneşte cu nevasta lui...

Cea din urmă povestire, „Odette Toulemonde“, face parte din seria, mai... limitată, a celor cu happy end: cu happy end total, dacă pot spune aşa – cei doi protagonişti rămîn împreună şi live happily ever after de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni...

Sînt alte povestiri în care happy end-ul e cumva parţial, circumstanţial sau pus în scenă de protagonişti: Wanda Winnipeg – din nuvela cu acelaşi nume – îi cumpără tablourile lui Cesario, indiferent de cît de lipsite de valoare erau, în amintirea primei ei nopţi de iubire cu el...; Aimée Favart rămîne pentru posteritate drept filantroapă, pentru că fosta ei chiriaşă, Kumiko, o pomeneşte ca pe binefăcătoarea ei (în realitate, intenţia lui Aimée a fost mai curînd să-i facă japonezei o farsă, lăsîndu-i moştenire un tablou despre care credea că e un fals...).

Şi lista ar putea continua. Personajele nuvelelor lui Schmitt sînt capabile să iubească, dar cu nuanţe de cruzime şi cinism: „În realitate, numai ea (Helene) ştia că nu se schimbase. Tăcea doar, nimic altceva. În conştiinţa ei, viaţa continua să i se pară urîtă, idioată, imperfectă, dezamăgitoare (...) Ce îi adusese Antoine? O botniţă. „ („E o frumoasă zi cu ploaie“)

Echilibrul lor pare foarte fragil, susceptibil de a duce mereu lucrurile, într-o secundă, de partea... cealaltă. Cea aproape fără întoarcere. Singura care dezminte acest pattern e Odette Toulemonde, care vine dintr-o altă lume, mai simplă, în care albul e alb...

Tocmai vulnerabilitatea lor, poziţia lor „pe muchie“, face ca atît personajele – cît şi nuvelele ale căror protagonişti sînt – să fie mereu surprinzătoare, veşnic înfiorătoare.