Petreceri şi ridicol

Teama de ridicol m-a stăpînit o viaţă: am fost crescută în umbra ei, cu frica ei, mi s-au inoculat clar de acasă lucrurile pe care nu ar fi bine să le fac în public, ca să nu mă fac de rîs. Am fost atît de atent instruită (cel puţin în direcţia asta), încît am sfîrşit prin a nu reuşi să mă „distrez“ (cuvînt tare relativ şi incolor, ştiu) decît în limite mai mult decît date; şi prin a-mi fi frică să iau cuvîntul în public.

Cînd am ieşit prima dată din ţară şi am nimerit într-un pub, nu mai ştiu, prin Scoţia, unde toată lumea cînta, mi s-a părut absolut incredibil: ia uite, mi-am zis în sinea mea, aici toţi se fac de rîs, în grup. Cînd am participat la primele conferinţe de presă, după ’89, în care nou-formaţii ziarişti se întreceau care mai de care să pună întrebări isteţe şi încuietoare, mi-am zis, iarăşi: „Ce penibil! Întreabă fără să aibă ceva real de spus. Nu-i mai bine ca mine, care-mi înăbuş întrebările în faşă, pentru că-mi dau seama, din start, cît de irelevante sînt?“. Cînd am fost la primele concerte, postrevoluţionare, şi toată lumea dansa, cum putea, înghesuită printre scaune, mi-a fost jenă să mă ridic: cum aş fi putut?

În timp, am putut. M-am mişcat şi eu haotic, printre scaune, la concerte. Mi-am prezentat, cu chiu, cu vai, cîteva lucrări pe la masterele pe care le-am făcut. Şi mi-am serbat revelionul într-un club, unde am şi dansat.

Mi s-a întîmplat ceva, anul ăsta, de revelion: deşi mă aflam într-un loc cu mulţi oameni mai tineri decît mine, mai slabi, mai bine îmbrăcaţi şi mai în pas cu orice, pentru prima dată nu prea mi-a mai păsat. Pentru prima dată nu am mai ţinut cine ştie ce seamă de sfaturile de acasă, precum cele date lui Harap Alb, de genul „Fereşte-te de omul spîn!“ (care la mine sunau, printre altele, „Nu cînta şi nu-ţi arăta urechile (clăpăuge)!“. De ce?

Nu pentru că mi-am înfrînt, brusc, timiditatea. Ci, mai curînd, fiindcă, trecînd atîta timp de cînd m-am tot ţinut să n-o dau în bară, la un moment dat, pur şi simplu, a început să nu mai conteze. S-au adunat în mine toate bunele maniere, amestecate cu diversele frustrări, bine sau prost înţelese, justificate sau nu, şi au răbufnit, mai mult sau mai puţin, în noaptea actualului revelion.

Revelion petrecut, pentru prima dată, după nenumăraţi ani de adunări prea cuminţi, la un club. La clubul Salsa, unde fetele erau, în general, pînă-n 30 de ani, purtau rochii mulate, fără spate, mini şi pantofi cu tocuri uriaşe. Unde muzica bubuia şi băutura se străduia să curgă, în limitele bonurilor care erau incluse într-un bilet.

Şi în toată această atmosferă, pe care, altădată, aş fi judecat-o şi disecat-o, acum am făcut ce fac de cîte ori mă duc la vreo emisiune TV sau – rar – la vreo sesiune de comunicări ştiinţifice: am ignorat-o. Mi-am ignorat Auditoriul. Şi am dansat, ceea ce îmi doresc să fac de pe la 16 ani (şi am reuşit s-o pun în practică doar foarte sporadic).

Am dansat cum mi-a venit la îndemînă. Cum m-am priceput, sau, mai bine zis, cum nu m-am priceput. Chiar şi salsa, deşi habar nu aveam. Doar cînd a început hora (căci a existat şi aşa ceva) am tropăit prin jurul mesei, fără să mă prind în ea.

Pe scurt, m-am lăsat în voia muzicii. Ceea ce toată lumea de acolo părea să facă, de fiţă ori firmă sau nu (cu excepţia momentelor cînd se aliniau la coadă la mîncare sau băutură).

Şi n-a fost rău. Chiar mi-a plăcut. Secretul? Nu un brusc crescut self-esteem, şi nici vreo profundă revelaţie asupra sinelui. Pur şi simplu, nepăsare. Pentru prima dată nu mi-a mai păsat ce cred ceilalţi.

Din nou, de ce? Fiindcă mi-am dat seama că, în ultimă instanţă, şi lor puţin le păsa de ce fac eu, cum arăt sau cît de ridicol (sau nu) mă manifest.

Pot spune că am avut un revelion liber, măcar de constrîngeri autoimpuse. Nu ştiu dacă aş repeta experienţa oricînd, în timpul anului: trebuie să fii într-o anumită dispoziţie, să zicem apocaliptică, pentru a putea să scapi, măcar temporar, de periculoasa frică de ridicol. Poate, cîndva, cu o altă ocazie, cine ştie. Măcar încă o dată.