(Pseudo)glamour şi zdrăngănele
Mă plîngeam, în numărul despre Crăciun, că oamenii din jur şi-au cam pierdut celebrul spirit şi că se îndreaptă, mulţi dintre ei, pe diverse căi, în direcţia lui Scrooge. În utimele zile constat că şi eu, una, cam tot într-acolo mă îndrept.
Căutam, cu orice preţ, mai ales pentru că venea Crăciunul, bucurii excesive peste tot în jur. Senzaţii fabuloase, eventual extreme (în sens pozitiv), care să alunge apăsările cotidianului, sentimentul acut de cenuşiu prăfos sau mocirlos pe care-l am tot mai des.
Am încercat tot soiul de metode, care de care mai idilice, ce altădată „ţineau“ perfect. Un dintre ele e… baia de decoraţiuni de sezon, reprezentante de fală ale kitsch-ului dulce (cu accente religioase). Înainte, cînd se găseau puţine şi urîţele, le vînam cu un entuziasm nestăvilit, aveam răbdare pentru toate şi mă bucuram pentru fiecare mic glob roşu din carton. Stăteam şi ascultam, cu o expresie tîmpă pe chip, melodiile mult prea vesele ale tuturor moşilor cîntători de la tarabe, prea liberi în mişcări.
Astăzi, magazinele de asemenea decoraţiuni s-au înmulţit vizibil şi s-au profesionalizat: au învăţat să aibă un oarecare stil, să-şi aranjeze podoabele asortat, pe categorii. Pe scurt, au trecut într-o altă etapă a kitsch-ului, superioară, consacrată să-i zicem.
Şi, cu toate astea (sau tocmai din toate aceste motive), au ajuns să nu-mi mai spună mai nimic. Pe cînd nu erau, militam pentru ele. Spuneam, în dulcele ton lamentativ şi expectativ românesc, vai, ce păcat că la noi nu sînt, dacă am avea mai multe… Era un scop mic şi posibil pentru care să „militezi“: spiritul Crăciunului la îndemîna oricui.
Acum, cînd toate acestea există – repet – mai organizat, cînd industria pe care teoreticienii consumului o blamează înfloreşte şi aici, parcă nu-i mai văd hazul. Nu-i mai simt farmecul. Şi-a pierdut, să zic aşa, inefabilul...
La fel s-a întîmplat şi cu concertele de Crăciun: deşi nu toate de bună calitate, aspiram să mă duc la ele, pur şi simplu pentru că pe vremea cînd eram eu copil nu existau, pentru că se putea. Recunosc cu ruşinea de rigoare, dacă e cazul, că am fost nu doar la Christmas in Vienna, ci şi la Bănică jr., şi la Hruşcă. Prima dată, şi Bănică jr., şi Hruşcă mi s-au părut... posibili, fiecare pe linia lui: Bănică, atunci, a cîntat obişnuitul lui rock mediu, civilizat, iar Hruşcă, cu aceeaşi voce puternică, o serie de colinde moderat-tradiţionale (în sensul că au fost cîndva tradiţionale, acum sînt deja arhicunoscute şi adaptate, ca orchestraţie, dar tot şi-au păstrat „ceva“-ul, cel puţin unele dintre ele, precum, de pildă, „La săvîrşitu’ lumii“).
Anul acesta m-am hotărît să merg, a doua oară, la fiecare dintre cei doi: mă gîndeam că din cultura populară şi ale ei manifestări poţi „extrage“, cel mai uşor, spiritul în cauză...
Dar nu a mai fost aşa: Hruşcă a cîntat cu aceeaşi voce incontestabilă, dar a adus şi un „ansamblu“ (îngrozitor cuvînt, consacrat de pe vremea lui Ceauşescu şi avînd drept conotaţii transformarea folclorului autentic în „Cîntarea României“) maramureşean – care, deşi decent, şi alcătuit în majoritate din copii, mi-a provocat fiori (negativi) pe şira spinării. De-dramatizînd, mai bine zis nu m-a interesat.
În ce-l priveşte pe Ştefan Bănică jr., acolo lucrurile au fost şi mai tranşante: rockul liniştit, pe linia Elvis, sau măcar Shakin Stevens, s-a lăsat serios aşteptat. A apărut abia în ultimele patru piese. Pînă atunci, Bănică jr. a cîntat ba cu Andra, ba cu o fetiţă, ce-i drept cu o voce senzaţională, ba cu o mulatră care era gata să spargă geamurile: orice, de la muzică uşoară la gospel. Pe fundalul unei imense desfăşurări de forţe (dansatoare şi dansatori, cu costume chiar reuşite şi mişcare scenică idem, cor de acompaniatori şi acompaniatoare pe fundal). Dar cam atît...
Se pare că, anul acesta, nici zdrăngănelele, şi nici (pseudo)glamour-ul nu au mai avut vreun efect asupra mea. Să fi ajuns şi eu la vorbele mai înţelepţilor din jurul meu, şi anume că sărbătoarea Crăciunului, despre care ştiu, că, de fapt, e complet altceva, nu mai are nevoie de adjuvanţi ieftini ca să mă bucure cu adevărat?
